Cumpara acum
Prima pagină:

PDF
Descarcă »

Caricatura zilei:

PDF


Anunturi Publicitare Online
Sondaj:

Credeți că pedepsele pentru violatori ar trebui crescute?

Da
Nu
Pedepsele actuale sunt corecte
Nu stiu, nu mă interesează

Comentarii (3) »
Sondaje vechi »

Contact:

Adresa:
Str. Cristian Popisteanu nr. 2-4
Sector 1, Bucuresti
Telefon/Fax:
021.527.19.13
0758.256.441
E-mail:
office@curierul national.ro

trafic@curierul national.ro




« Alte articole din categoria Eveniment

Adolescente de altădată

Eveniment - Valeriu Râpeanu
(citeste alte articole de acelasi autor »)




Data adaugarii: 2018-01-05

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:


De astă dată nu ne vom opri asupra unuia din Jurnalele ţinute de persoane implicate în momente importante - unele de-a dreptul istorice - ale societăţii noastre sau de creatori pe tărâmuri spirituale aşa cum am făcut mereu în paginile „Curierului Naţional”, recenzând însemnările zilnice ale regelui Carol II, ale lui C. Rădulescu-Motru, C. Argetoianu, Ioan Hudiţă, Victor Slăvescu, Alice Voinescu, Mihail Sebastian şi alţii. Ceea ce vom înfăţişa astăzi cititorilor noştri reprezintă însemnările zilnice ale doamnei Zoiţa Bogdan-Tripa („Jurnalul unei eleve la Liceul Regina Maria Deva”, Editura Societatea Culturală „Cincinat Pavelescu” Braşov şi „Pe firul vieţii”, Editura Gridsolo-Braşov). Aceste volume se înscriu în categoria definită în 1921 de N. Iorga drept „istoria ţării prin cei mici”. Adică mărturiile acelor oameni care n-au stat mai mult sau mai puţin „în fruntea ţării”, n-au ocupat locuri de seamă în ierarhia politică, socială, administrativă, culturală, ci s-au dedicat cu abnegaţie unei profesii, căutând ca tot ce au învăţat să fie pus cu modestie şi fără emfază în slujba societăţii. Datorită muncii lor, în cea mai mare parte anonimă, societatea a progresat, ţara a cunoscut momente şi epoci de plenitudine materială şi morală. Ceea ce scriu aceşti oameni nu e viciat de dorinţa de a-şi evidenţia meritele în cutare moment istoric, de a se posta în centrul atenţiei opiniei publice şi nu o dată de dorinţa de a demola adevăraţi sau închipuiţi inamici, maculând adesea imaginea binefăcătorilor.
Când a început să-şi consemneze în „Jurnal” - ţinut cu încuviinţarea mamei - întâmplările vieţii sale, Zoiţa Tripa era elevă în clasa a doua a Liceului „Regina Maria” din Deva, în consecinţă împlinise 12 ani. Însemnările încep cu data de 1 septembrie 1939, ziua când merge pentru prima oară la Deva care, faţă de Arad unde urmase prima clasă de liceu, i se pare „un târguşor”. Momentul nu-i deloc prielnic. Armata germană forţase graniţa Poloniei. Războiul se apropia de hotarele ţării noastre. „Mama-i fixată pe ştirile de la Radio, tata-i întunecat şi nervos”. Tatăl Zoiţei era şef de gară şi copila asistă la scene ce o vor marca dramatic: „Au început să treacă trenuri cu refugiaţi din teritoriile cedate [Ardealul de nord 1940, n.n.] zi şi noapte trec. E o jale, o nenorocire. Să stai înmărmurit şi să nu-ţi vină să crezi, cum zice mama. Şi pe linia moartă, în faţa locuinţei noastre, sunt garate vagoane. Bărbaţi, femei, copii stau înghesuiţi la uşile deschise, sau coboară cu găleţile după apă. În vagoane: mobilă, lucruri, chiar coteţe cu păsări. Oamenii din sat vin cu ouă, cu pâine şi le împart pe la vagoanele care staţionează”. Sosirea militarilor germani, „toţi blonzi, în uniforme impecabile cenuşii, cizme strălucitoare” naşte uneori şi confruntări: „Ofiţerii-s tare aroganţi, zice tata”. Cât priveşte soldaţii, aceştia „dau pe ouă o cutie de sardele. Fac o gaură în coaja lor şi le beau crude. Tata şi unchiu’ Miron au luat coşuri de ouă şi au pus-o pe Hermina să le schimbe. Avem provizii socotite de sardele. Am şi mâncat pe săturate, nu-mi doresc degrabă sardele”. Dacă episodul e mai degrabă comic, sunetul sirenelor - fie când se făceau exerciţii de apărare pasivă, fie când bombardierele anglo-americane treceau pe deasupra oraşului era sinistru şi-ţi inspira teamă. Cum receptau adolescentele urmările actului de la 23 august 1944: „S-a terminat cu restricţiile de mai anii trecuţi, strict interzis a vorbi cu un băiat, a te plimba cu vreunul, a sta în gazdă în familii care au băieţi etc. … Gata! În pauză toţi de-a valma pe coridor, prin curte. Pare chiar de necrezut, nu?” Dar până atunci elevele au parte de surprize neplăcute: „Azi, în recreaţia mare, doamna Sirca ne-a făcut inspecţie prin genţi. La mine abia s-a uitat, dar la Martin, Stelea şi Livia a găsit prin cărţi scrisori de la băieţi. Te pomeneşti că le elimină! Ce minte la ele să-şi poarte corespondenţa în geanta de şcoală! 28 noiembrie. Azi, în ora de dirigenţie, doamna Sirca ne-a citit scrisorile băieţilor pe care le-a găsit prin genţi. Unele fete râdeau, eu nu, nu-mi venea. Mă gândeam că ce-ar fi fost să am şi eu una. Şi atunci? Principalul e că nu le elimină, le scade numai nota la purtare şi-atât! Ne-a ţinut apoi o morală în legătură cu iubirile noastre. Spunea că mai bine ne-am îndrăgosti de eroi de romane sau de artişti de cinema, cum făceau ele când erau de anii noştri.”
Într-adevăr, de necrezut. Iar pentru cei care au acum vârsta de atunci a Zoiţei Tripa le pare neverosimil că în anii ’40 societatea noastră era încorsetată în prejudecăţi care făceau ca adolescenţa să reprezinte mai degrabă un şir de interdicţii, nu o dată absurde. Moralismul rigid, profesoare privite drept „spaima liceului” pentru numărul mare de patru pe care îl dădeau elevelor, controale din cele mai umilitoare care atentau la intimitatea sufletească a elevelor, ca apoi să fie comunicate tuturor.
Scrise cu sinceritatea şi naivitatea vârstei, aceste însemnări sunt mai grăitoare decât o cercetare ştiinţifică întemeiată pe cifre, date, decât rapoartele oficiale. Ce să spunem de educaţia spirituală în şcoala românească dinainte de 1944 şi mai ales de ecoul pe care îl avea în sufletul adolescentelor: „Duminica-i obligatoriu să participăm la slujba religioasă. La 10 trebuie să fim la şcoală şi de acolo, cu rândul, la biserică. Până anul acesta, obligaţia îmi apărea ca o corvoadă din cele mai plictisitoare. Oare, ca să fii un bun credincios şi să te rogi trebuie să stai atâtea ore în picioare şi să asculţi toată slujba? Aproape c-o ştiu pe dinafară. Mai ales sfârşitul”. Dar intervine şi o schimbare: „Anul acesta e cu totul şi cu totul altceva. Liviu (tânărul pentru care făcuse o pasiune adolescentină, n.n.) de pe rândul băieţilor şi eu, de pe rândul fetelor „ne aruncăm priviri”. 
Cât se poate de concludent. Am vrea să subliniem că şcoala acelor ani nu era desprinsă de dimensiunea esenţială a societăţii româneşti: războiul. Educaţia patriotică era o permanenţă. În ziua de 1 decembrie elevele merg la „serbarea liceului Decebal, recitări. Scenete şi mai ales corul condus de profesorul Ignaton. Bisuri prelungi la «Marşul lui Iancu», «Treceţi, batalioane române, Carpaţii» şi «Ciobănaş la oi m-aş face». Grozav! Aplauze! Aplauze! … Şi Bandi Braer, dintr-a opta, cucereşte sala cu «Ţărăncuţă, ţărăncuţă», «Ţara mea şi mândra mea» cântate şi cu voce şi cu acordeonul. E frumos ca un artist. Seamănă ca Voevodul Mihai, în admiraţia căruia sunt toate fetele. L-am aplaudat şi pe Bandi Braer până m-au durut mâinile”. E drobul de sare pe care cei ce vorbesc despre manifestările Centenarului Marii Uniri l-ar vrea sărbătorit astăzi altfel decât atunci când adolescenţii aplaudau furtunos „cântecele” la auzul cărora tinerii nu mai tresar. Sau am făcut tot ce s-a putut ca asemenea cântece să fie discreditate.
Pe 17 octombrie 1941, după două ore, elevele sunt înştiinţate că nu se mai ţin cursurile în continuare, fiindcă trebuie să defilăm în faţa prefecturii. De ce? Fiindcă a căzut Odesa”.
Aşa că spontaneitatea manifestărilor despre care vorbeau ziarele vremii era… bine organizată. „Încolonarea câte opt şi hai cântând: «Suntem soldaţii zărilor de mâine/Şi-avem cu noi un mândru erou/Să fii ca noi alături, stăpâne/Şi să ne duci pe drumul drept, Rege Mihai/Iar noi, tinereţea de aur/Alături de tine vom fi/Iubirea de ţară-i tezaur/Păstreaz-o şi noi te-om iubi».
Calitatea versurilor menite să însufleţească elanul patriotic al tinerei generaţii nu mai trebuie discutată. Din 22 noiembrie se introduce în şcoli „Cronica războiului”: „Ora se face în sala de gimnastică … Ni se vorbeşte de lupte, victorii, strategii etc. La niciuna nu ne arde de această cronică. Abia aşteptăm să se sfârşească ora şi să ieşim la plimbare.” Un exemplu tipic de mesaj educativ ratat, care se transformă în inversul lui.
Toate acestea se petreceau într-o şcoală în care ca să vezi un spectacol de teatru, sau să intri într-o sală de cinematograf, trebuia «să ai voie». „Sâmbătă la sfârşitul orelor suntem întotdeauna cu emoţii: apare sau nu în afişierul de pe casa scărilor că avem voie la film? Şi apoi să auzi chiote de bucurie: «Avem voie la film! Fetelor, avem voie la film!» „Bucuria e şi mai mare când filmul e în două serii”. Lecturile: bineînţeles, Ionel Teodoreanu cu „Lorelei”, din care Zoiţa Tripa copiază scrisorile, dar şi literatură anglo-saxonă: „Casa de lut”, de Pearl Buck, „Citadela” de Cronin sau autoare precum Florence Barclay.
Am putea cita numeroase alte însemnări grăitoare pentru starea de spirit a ceea ce am putea numi, parafrazând titlul unui roman de François Mauriac, „adolescenţii de altădată”, deoarece diferenţele de la un aşezământ şcolar la altul erau minime. Cei care am tocit băncile şcolii în aceeaşi epocă dar în altă regiune a ţării, Muntenia, am retrăit aceeaşi atmosferă rigidă, am frecventat aceeaşi şcoală care se întemeia pe interdicţii, nesocotind ce era specific vârstei. Zoiţa Tripa-Bogdan nu a înfrumuseţat şi nu a ponegrit anii prin care a trecut. A lăsat mărturia adolescentului care consemnează fără să-şi cenzureze bucuriile şi tristeţile, momentele de expansiune şi de înnegurare. 
Ne-am oprit asupra primei cărţi: „Jurnalul unei eleve la Liceul „Regina Maria-Deva”, deoarece mărturiile directe imediate, nefiltrate, despre epoca celui de al doilea război mondial sunt foarte puţine. Până în 1989 asupra acestei perioade a acţionat o interdicţie fără drept de apel. Nu o puteai evoca decât cu preţul măsluirii adevărului.
Poate vor mai fi şi alte asemenea „însemnări” care să dea posibilitatea conturării complexe a unei epoci tragice din istoria României. „Cei mici” aduc aşadar mărturia unei vieţi „aşa cum a fost”.
Cel de al doilea volum al Jurnalului ţinut de Zoiţa Bogdan-Tripa reprezintă, ca şi primul, o mărturie vie, sinceră a deceniilor când, cu devotament şi competenţă, eleva de altădată a slujit cu devotament învăţământul românesc. Şi aceste pagini în care întâlnim o viaţă plină de autenticitate contribuie la cunoaşterea unor vremuri care au început să se îndepărteze.
 
  • Currently 5.00/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
Noteaza articolul.

Nota curentă: 5.0 din 1 vot

 



Comentarii

Curierul National nu este responsabilă juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastră vă revine în exclusivitate.

    Timpul de 30 zile în care puteaţi face comentarii pe marginea acestui articol a expirat.


    Recomandat Curierul National
    Ultimele comentarii:

    Autoritățile locale : n-are WC-URI publice,st. ...
    Comisarul Corina Cretu solicita autoritatilor locale să acceseze sursele de finanțare ale Comisiei Europene

    Decat baze rusesti si modelul de viata comunist , ...
    O nouă bază militari cu soldaţi NATO în România

    PERMIS = ȘPAGĂ = MOARTE !!! ...
    Trupurile neînsuflețite ale celor 9 români morți în accidentul din Ungaria au fost repatriate

    Să truțuliți bine ȚIGARETA !!! ...
    Peste 35.000 pachete țigări confiscate la frontiera de nord a României

    GDPR să nu secretizeze : INJUSTIȚIA, CORUPȚIA; ...
    Escrocheria GDPR: Ce riscuri apar odată cu noile reglementări privind protecția datelor

    Top articole:

    Afişează articolele cele mai:
    Votate | Comentate | Expediate

    Radio Sud

    Tipografia de Sud
    Orologia Primo minuto

    Sumarul ediţiei: