Mai întâi, voi oferi cititorilor câteva date despre această regiune situată în Anatolia Centrală din Turcia, pe care am avut prilejul de a o vedea împreună cu întreaga familie în vara anului 1996, în timpul concediului de odihnă când eram Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre de la Istanbul.
Numele zonei respective a apărut pentru prima oară la sfârşitul veacului al VI-lea Î.Hr. pe vremea Regilor Persiei, Darius I şi Xerxes. Cappadocia este menţionată în Noul Testament/Faptele Apostolilor şi în operele istoricilor antici Herodot, Xenophon, Strabon. Acesta din urmă (63 Î.Hr.-19 D.Hr.) considera că singurele două oraşe care constituiau regiunea respectivă erau Cezareea şi Tyana din apropierea Munţilor Taurus. A fost cândva o zonă a Imperiului Hitit, iar după declinul acestuia, regiunea este cucerită de Alexandru cel Mare odată cu întregul Imperiu Persan, cunoscând o viaţă paşnică până la moartea vestitului Împărat. Cappadocia a fost transformată într-o provincie romană de către Împăratul Tiberius (42 Î.Hr.-37 D.Hr.).
Până la legiferarea Creştinismului ca religie acceptată, ţinuturile şi localităţile subterane, printre care Kaymaklî, au fost locurile unde au vieţuit şi s-au rugat Părinţii din secolul al IV-lea D.Hr.; unul dintre aceştia era Ioan de Cappadocia, care a devenit Patriarh al Constantinopolului în perioada 517-520. Din acei ani datează numeroasele comori creştine pe care le-am vizitat. Un moment însemnat în istoria Cappadociei l-a constituit înfiinţarea noului centru urban Nevşehir la începutul secolului al XVIII-lea cu statutul de capitală regională, rol pe care l-a asumat până în zilele noastre.
În plan lingvistic au apărut o serie de mutaţii: mulţi locuitori ai Cappadociei au trecut la utilizarea unui dialect turc, scris cu caracterele alfabetului grec; deşi limba greacă a fost menţinută în multe sate ale regiunii, aceasta a fost substanţial influenţată de populaţia turcă în ascensiune, devenind ceea ce astăzi experţii în domeniu numesc “greaca în stil cappadocian”. Pe fondul schimbărilor demografice din veacul trecut, limba turcă (scrisă cu caractere latine, nu arabe) a fost introdusă de autorităţile Turciei moderne după anul 1922.
Înainte de a mă referi la unele locuri vizitate, voi exprima câteva impresii personale. Am remarcat preocuparea edililor de a asigura condiţii de securitate deplină şi de conservare a tuturor edificiilor istorice, fiind în opinia mea un exemplu elocvent de aplicare a Interculturalităţii prin fapte concrete, nu prin declaraţii protocolare. Sunt vizibile la tot pasul măsuri menite să încurajeze turismul intern şi internaţional: facilităţi hoteliere şi servicii civilizate, amplasate în proximitatea zonei respective; multiple mijloace de transport (autoturisme de teren; cai; cămile; măgăruşi; baloane multicolore cu aer cald, pline cu turişti, survolând acele locuri memorabile); indicatoare plurilingve; ghizi poligloţi competenţi şi amabili; un ansamblu semnificativ al materialelor de promovare turistică în diferite limbi străine, inclusiv în limba română; păstrarea mediului înconjurător în pofida unora care doresc să-şi marcheze prezenţa pe anumite ziduri. La toate acestea aş adăuga eforturile notabile ale arheologilor de a descoperi în “memoria pământului” numeroase vestigii amintind de diferite perioade istorice: hitită; greacă; romană; bizantină; otomană.
Mărturisesc că în acele zile comparam obiectivele vizitate (biserici, schituri şi mănăstiri rupestre) cu realităţile dezolante de la anumite obiective istorice din Georgia de pe vremea dominaţiei sovietice unde “bravii ostaşi” ai Armatei Roşii a dictatorului Stalin zgâriaseră, cu baionetele lor, ochii Sfinţilor şi îşi lăsaseră numele slave pe toate zidurile sacre.
*La Gülşehir se află străvechiul Açik Saray/Palatul Deschis care ne-a amintit de comorile de la Petra/Iordania; săpată direct în stâncă, faţada pe trei niveluri a reuşit să învingă Timpul. Tot acolo am admirat frescele din Biserica “Sfântul Ioan”, care datează din anul 1212, conform unei inscripţii păstrate în întregime. *La Göreme, ne-a întâmpinat Karanlik Kilese/Biserica Neagră cu două fresce ale lui Hristos Pantocrator dintre care una Îl înfăţişează răstignit pe Cruce; culorile lor vii şi cele câteva texte, în greceşte ce pot fi descifrate cu uşurinţă, au rămas în memoria noastră. *În Valea Ihlara, o altă frescă a lui Iisus înconjurat de Îngeri domină cupola Bisericii “Pantonasa”. *Am intrat în Tokali Kilesi/Biserica cu Pafta (încheietoare ornamentală la haine şi cingători – n.n.) unde s-au conservat până astăzi cele patru coloane de piatră ale Altarului, încadrate de figurile unor Sfinţi pe fond albastru, amintindu-ne de vestitul nostru “albastru de Voroneţ”. *Am trecut prin Valea Porumbeilor în care plantele încă verzi păreau a se lupta cu lespezile străvechi, ieşind învingătoare în faţa acestora. *În zona numită Güzelyurt am putut vedea Kizil Kilesi/Biserica Roşie unde se păstrează structura de bază, inclusiv cupola de piatră a acelui edificiu de cult creştin.
Am mai văzut zeci de chilii săpate în piatra colinelor, părând a fi nişte faguri din care, însă, dispăruseră pentru totdeauna “albinele Credinţei”, bătrânii pustnici cucernici. Aceste construcţii străvechi erau asemănătoare chiliilor şi mănăstirilor rupestre de la Vardzia, construite pe versanţii Muntelui Erusheti din Georgia la care m-am referit în articolul precedent.
În vizita noastră, am ajuns la trei oraşe subterane: i) Kamaklî construit din rocă vulcanică uşoară de către populaţia de etnie frigiană în secolele al VIII-lea şi al IX-lea Î.Hr.; mult mai târziu, această populaţie convertită la Creştinism şi-a găsit adăpost subteran împotriva deselor raiduri ale arabilor musulmani (780-1180) şi a incursiunilor mongolilor conduşi de temutul Timur în secolul al XIV-lea. Pe lângă spaţiile de locuit, existau: depozite de grâne; grajduri pentru cai, cămile şi capre; instalaţii primitive de făcut vinul şi uleiul de măsline; biserici; şcoli; locuri de tămăduire a unor boli; mici ateliere de prelucrare a cuprului scos din minele apropiate; sisteme vechi de ventilaţie; fântâni şi rezervoare de apă. ii) Derinkuyu situat la o adâncime de 85 de metri sub pământ, care putea găzdui circa 20 de mii de oameni şi avea aceleaşi facilităţi locative ca oraşul Kamaklî cu care era conectat; despre acest loc au rămas unele mărturii scrise printre care cele din cartea intitulată Vendidad despre doctrina Profetului persan Zoroaster. iii) Özkonak conceput din punct de vedere al apărării contra unor eventuali duşmani; de pildă, acesta era dotat cu câteva uşi din piatră masivă şi cu unele tunele prin care putea fi aruncat nisip fierbinte asupra invadatorilor.
Prin toate oraşele subterane menţionate, accesul se făcea destul de anevoios, având chiar un coeficient de aventură inedită cu care, însă, ne-am obişnuit după prima coborâre într-o lume necunoscută şi izolată. Desigur, de-a lungul scărilor de piatră, existau instalaţii de aerisire şi de iluminat ca replici moderne de primă necesitate la anticele construcţii citadine; de asemenea, sunt sigur că era şi un sistem modern, dar discret de control şi de securitate. Nu puteau fi ignorate, pe de altă parte, avertismentele scrise în diferite limbi potrivit cărora nu era recomandat accesul persoanelor cu afecţiuni precum claustrofobia sau astmul; oricum, nu era cazul nostru, nici măcar al meu, fiind atunci mai tânăr cu un sfert de veac.
Nu poate fi uitat peisajul miraculos al Cappadociei: numeroase “coifuri de calcar”; vegetaţia aridă; izvoarele reci ce se străduiau să învingă arşiţa; potecile înguste şi întortocheate; liniştea absolută şi bună pentru meditaţie. Aceste imagini amplificau senzaţiile de enigmatic şi imprevizibil cu care ne-am confruntat în întreaga excursie. În acele condiţii, aparatul meu de fotografiat câştigase prioritatea absolută în faţa carnetului de însemnări ce nu mă părăsise până atunci nicio clipă. Cred că Göreme, Ürgüp, Nevşehir şi Ortahisar nu ar trebui să lipsească din niciun itinerar al călătoriilor în Turcia şi, cu deosebire, al vizitelor efectuate de cei interesaţi să cunoască, la faţa locului, începuturile Creştinismului.
