Pornind de la ipoteza unei conflagraţii ucigaşe, pelicula lui Chris Marker, cu numeroase elemente de ficţiune, vede aspiraţia omului către puritate ca singura evadare posibilă
Conceput sub forma unui fotomontaj (cu excepţia unei singure scene), scurtmetrajul La Jetée spune, aşa cum precizează, în debut, autorul, ”povestea unui bărbat marcat de o imagine din copilăria sa”.
Scena de la care a pornit totul s-a petrecut la poarta principală a Aeroportului Orly din Paris, cu câţiva ani înainte de izbucnirea unui Al treilea Război mondial.
Eroul, pe atunci copil, vede aeroportul şi figura unei femei, care va fi ”unica imagine a păcii care va fi supravieţuit războiului”.
Chris Marker prezintă un peisaj post-apocaliptic terifiant, deşertic (dar care, iată, apare ca perfect posibil dacă luăm în calcul orgoliile liderilor lumii şi atrocitatea numită război).
În această ficţiune imaginată de regizorul francez, la suprafaţă Parisul devenise nelocuibil din cauza radioactivităţii, iar cei care supravieţuiseră se refugiaseră într-un adăpost subteran.
Prizonierii erau supuşi unor experimente (în urma cărora ”unii au fost crunt dezamăgiţi, unii au murit, iar alţii au înnebunit”), iar eroul peliculei lui Marker face parte dintre ei.
Unica speranţă de supravieţuire în acest peisaj cumplit era călătoria în timp – subterfugiu pentru Marker de a releva spectatorului că în faţa nebuniei războiului nu ai unde să fugi, unde să te ascunzi, nu ai în faţa cui să pledezi o cauză dreaptă, singura soluţie fiind o călătorie fantastică, în trecut sau în viitor.
Însă nu era una aleasă deliberat, ci impusă.
Eroul este ales din mai mulţi candidaţi de o ”poliţie care spiona chiar şi visele” tocmai datorită imaginii care îl obseda.
Plonjat în experiment, nu va muri şi nici nu va înnebuni, dar va suferi enorm. Imaginile de dinaintea războiului, cu peisaje, încăperi, oameni ”adevăraţi”, păsări sau animale ”adevărate” păreau desprinse dintr-o operă de ficţiune. Ruinele erau acum peste tot, iar figura unei fete ”care ar fi putut fi cea pe care o căuta” simbolizează eternul feminin, dar şi ceva chiar mai mult decât atât: viaţa.
O viaţă care în urma catastrofei războiului devenise interzisă.
Întors înapoi în timp, o va (re)întâlni în cele din urmă pe femeia care îl obseda.
Puţin mai târziu, într-un muzeu al animalelor, cei doi vor părea rătăciţi într-un decor atemporal, într-un spaţiu nedefinit, dar siguri că prin puterea lor comună de a se integra în fluxul universal au învins istoria.
Fără a şti cu certitudine dacă a fost îndrumat într-acolo, dacă a inventat totul sau dacă visează, eroul se află însă, în mod cert, în căutarea singurelor arme viabile în faţa monstruozităţii declanşate de om: iubirea şi puterea de a visa.
Apoi, trimis în viitor, va interacţiona cu o lume artificială şi va cere să i se dea înapoi momentul copilăriei, singurul care îl animase, care îl ţinuse în viaţă, însă va înţelege că nu poate ieşi din cadrul experimentului.
Întreaga peliculă contrapune ororii războiului aspiraţia către pur, ca singură evadare posibilă.
Finalul ales de Marker este bulversant, şocant, dar (în pofida tuturor aparenţelor) nu este unul nihilist, ci unul care spune (dincolo de evidenţa faptului că, în calitate de muritori, nu putem evada din timp): dacă alegi războiul, dezumanizarea, înregimentarea, nu vei scăpa niciodată coşmarului. Dacă. Ceea ce nu înseamnă: e obligatoriu.
Vocea naratorului (Jean Négroni) este gravă, sacadată, imaginile sunt sumbre. Marker îşi alege cu atenţie instrumentele, ”penelul” imaginar pentru a zugrăvi un dezastru creat de om, împotriva omului. Este, poate, una dintre cele mai impresionante pelicule care tratează această temă, fiindcă reuşeşte să concentreze imagini, emoţii, stări, cuvinte într-un melanj dens, care va avea asupra privitorului un efect, probabil, mai mare decât l-ar fi avut un lungmetraj.
Coloana sonoră, impresionantă, îi aparţine lui Trevor Duncan.
Digul … oricand se face harcea-parcea / cum podul tantalailor de’acum; puritatea nu exista … este un tel !