Se cuvine să scriu câteva rânduri despre ilustrul compozitor şi violonist Ciprian Porumbescu, întrucât în 2023 s-au aniversat 170 de ani de la naşterea acestuia şi, de asemenea, s-au comemorat 140 de ani de la trecerea lui în Eternitate, mult mai devreme decât ar fi dorit românii săi dragi.
Fiul Emiliei şi al preotului ortodox Iraclie Golembiovski/Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853 în localitatea Stupca/Stupka din fostul Imperiu Austro-Ungar (actualmente satul cu acelaşi nume din judeţul Suceava). Primele noţiuni ale artei muzicale le-a primit de la tatăl său, de la lăutarii din sat, de la Simona Mayer, profesoară la Şcoala Poporală din satul vecin Ilişeşti şi de la profesorul şi pianistul armean Carol Mikuli care fusese găzduit, câteva veri la rând, în modesta lor casă de ţară. La Gimnaziul Superior din Suceava, tânărul Ciprian a studiat vioara, pianul, orga şi a asimilat primele cunoştinţe sistematice de armonie, creaţie corală şi teoria muzicii. După absolvirea studiilor gimnaziale, el s-a înscris la Seminarul Teologic din Cernăuţi, capitala Ducatului Bucovinei unde şi-a aprofundat pregătirea în domeniile armoniei, corului şi compoziţiei. S-a implicat în înfiinţarea organizaţiei patriotice “Arboroasa” şi realizarea unor contacte între aceasta şi organizaţii similare din Moldova, Ţara Românească şi Ardeal, din Budapesta,Viena şi München. Ulterior, primind o bursă, şi-a continuat studiile la Konservatorium für Musik din Viena sub îndrumarea profesorilor Anton Bruckner/armonie şi Franz Krenn/muzică corală. În Capitala Austriei, el a publicat în anul 1880 “Colecţiunea de cântece sociale pentru studenţii români” (20 de piese corale şi la unison) din care făceau parte “Cântecul gintei latine” şi “Cântecul tricolorului”. Tot la Viena, Ciprian Porumbescu a dirijat corul Societăţii Studenţeşti “România Jună”. Din 1881 până în 1883, a fost profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Braşov şi dirijor al corului Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului.
Ciprian Porumbescu este autorul unor lucrări de muzică corală laică şi religioasă (coruri bărbăteşti, coruri mixte); muzică pentru voce şi pian, muzică simfonică, muzică instrumentală, muzică de teatru. Sunt vestite în acest context: “Rapsodia română pentru orchestră”; “Balada pentru vioară şi orchestră op. 29”; “Serenadă”; “Inimă de român”; “Altarul Mănăstirii Putna”; “La malurile Prutului”; “Odă ostaşilor români”; valsurile “Camelii” şi “Zâna Dunării”; fostul imn naţional până în anul 1990, “Trei culori” şi “Imnul Unirii – Pe-al nostru steag”, imnul actual al Albaniei “Hymni i Flamurit”.
La 11 martie 1882, Ciprian Porumbescu lansa, la Sala Festivă a Gimnaziului Românesc/astăzi Colegiul Naţional “Andrei Şaguna” din Braşov, prima operetă naţională “Crai Nou”, versurile aparţinând poetului Vasile Alecsandri. După succesul premierei, el îi scria tatălui său următoarele rânduri: “Şi astăzi, am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor.”.
Cu un deceniu în urma acestui eveniment cultural, în anul 1871, acordurile viorii sale răsunaseră la festivităţile de aniversare a patru secole de la zidirea Mănăstirii Putna, onorate de prezenţa unor oaspeţi de seamă precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru D. Xenopol şi Nicolae Teclu.
A iubit-o enorm pe Berta Gordon, fiica pastorului evanghelic din Ilişeşti, dar diferenţa confesiunilor i-a despărţit pentru totdeauna. Iată ce scria tânărul Ciprian despre marea sa dragoste, trimisă în străinătate: “Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit.”. Berta îi scrisese la rândul ei: “Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă!”.
În scrisorile trimise familiei rămase în ţară, în timp ce se afla la tratament în Italia, am identificat cu uşurinţă un mare iubitor al neamului românesc. Iată câteva exemple:
*“Astăzi e o zi ţesută în aur şi argint; de dimineaţă deja se ridică Soarele cu maiestate din Marea răcoroasă şi umple sinul de la Genua (partea centrală a Genovei – n.n.) cu splendoare aurie… Mă uitam pe fundul apei care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apă curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Maricica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile… O, Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă dacă colea, peste gard nu mă pot sui la Stupca!”
*“Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăţ de un cocostârc, care se întoarce la primăvară şi mă opresc drept în bătătura casei.”
*“O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate.”
*“Tătuţă, Măriorică, vegheaţi să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască, fiindcă eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu.”
*“Scumpă surioară Maria, plec şi Dumnezeu ştie… mi-i jale grozav… Te rog, cântă compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, scumpă, unică soră la care ţin cu iubire şi credinţă până la moarte.”
Ciprian Porumbescu făcuse, cu diverse prilejuri, aceste sincere mărturisiri:
*“Jos, la albia Mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! …Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din Mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: <Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă Oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din Cer şi acela e Doina.>”
*“Şi dacă este vorba de vreun componist pe care l-am studiat şi-l studiez şi acum, încă cu multă diligenţă, atunci îmi permit a spune că acest componist este însuşi poporul român.”
*“Eu am avut din copilărie o antipatie de neînvins întotdeauna contra înstrăinării. Eram legat cu atâta duioşie şi dragoste de patria mea, de casa mea părintească, încât îmi cădea întotdeauna greu să mă îndepărtez de ea, chiar pentru scurtă vreme… Că această patrie, această casă părintească mi-a devenit tot mai scumpă, se înţelege de la sine.”
Ciprian Porumbescu înceta din viaţă la 6 iunie 1883 în satul natal din cauza tuberculozei, fiind în braţele surorii sale dragi căreia i-a şoptit cu glasul aproape stins: “Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Se odihneşte întru vecie în Cimitirul de la Stupca, aflat lângă Biserica Sfântul Dumitru. Respectându-se ultima lui dorinţă, pe crucea de marmură albă s-a aşezat drapelul tricolor şi s-au gravat cu majuscule versurile ultimei strofe a “Cântecului tricolorului”: “Iar când, fraţilor, m-oi duce/De la voi şi-o fi să mor,/Pe mormânt atunci să-mi puneţi/Mândrul nostru tricolor.”.
Pe vremea studenţiei mele, treceam deseori pe lângă Conservatorul “Ciprian Porumbescu”, denumit astfel în anul 1950. Începând din 1990, prestigioasa instituţie a primit, însă, alte denumiri succesive: Academia de Muzică Bucureşti; Universitatea de Muzică Bucureşti; Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. Să fie oare vorba de o eliminare pur birocratică a ceea ce se numea generic – după evenimentele sângeroase din decembrie 1989 – “greaua moştenire”? Personal, nu am văzut, în decizia de atunci a autorităţilor noastre culturale, nicio justificare întemeiată. Bine măcar că mai există, în Parcul Herăstrău din Bucureşti, un bust al lui Ciprian Porumbescu (opera sculptorului Gheorghe D. Anghel)!
