3.4 C
București
marți, 1 decembrie

Strămoşii Tocharieni

Istoria dezvăluie posterităţii drumul lung şi complicat al naşterii, evoluţiei şi al trecerii în nefiinţă a oamenilor, ca grupuri sociale şi ca popoare, la un moment dat. Toate marile bucurii, împliniri, victorii ale popoarelor împotriva agresorilor, ca şi toate marile tragedii, agresiunile împotriva altor popoare, toate evenimentele care au creat şi care au modificat, de-a lungul vremii, profilul unui neam anume, toate sau aproape toate îşi găsesc ilustrarea în scrierile vechi care au ajuns până în contemporaneitate ca şi în creaţiile populare care s-au transmis din generaţie în generaţie.

Ramura asiatică estică, Proto-Indo-Europeană va fi cunoscută şi sub numele triburilor de Tocharieni. Ei s-au răspândit din npordul Persiei, al Indiei până spre sudul Chinei de azi, în zona Tarim Basin, unde urmele scheletelor şi ale corpurilor lor mumificate au creat probleme mari, la început, specialiştilor. Membrii acelor colectivităţi tribale erau înalţi, blonzi, îmbrăcaţi în haine confecţionate din lână europeană, în vădit contrast cu aspectul asiatic al băştinaşilor. Migraţia lor se pare că a atins chiar şi insulele Japoniei, fiind cunoscuţi şi acum sub numele de populaţia Ainu, precedând cu multe mii de ani pe japonezi, sosiţi acolo abia prin anii 300 d.H.     

Originea acestor triburi europene este încă discutată: dacă unii istorici le consideră de origine greacă, germană, celtă, cei mai mulţi cred că erau de origine “latină”- datorită înrudirii multor cuvinte sanscrite cu cele “latine”. Cercetări fără reproş au stabilit, după îndelungate căutări, că singurul spaţiu care răspunde condiţiilor din vechea literatură vedică, este cel carpatic, în care învăţaţii de la Universitatea din Cambridge plasează, sub titulatura “Ancient India”, faza primară a Culturii Vedice.[i] Aceeaşi idee este accentuaă de arheologul şi istoricul de prestigiu mondial V. Gordon Childe, carte într-una din cărţile sale recente[ii] prezintă o hartă a distribuţiei arienilor în timpul primei lor apariţii, din care reiese clar amplasarea acestora în spaţiul carpato-dunărean, între Carpaţi şi Nistru, precum şi între Carpaţi şi Peninsula Balcanică. Aceşti invadatori arieni aveau o organizare tribală, având în fruntea fiecărui trib un rege – Raman a cărui funcţie era ereditară. Viaţa de familie era dominată de:

–  Tata (Pitar în sanscrită … cel care aduce pita în casă) care în latină este pater, iar în germană este Vater.

–  Mama (Matar în sanscrită, mater în latină, mitir în greacă, Mutter în germană) se bucură de o oarecare libertate, având autoritate asupra copiilor şi servitorilor.[iii]

Această populaţie ariană – albă, se suprapune populaţiei locale negroide, fără însă a se amesteca cu aceasta, divizând societatea indiană-hindusă în patru clase sociale, primele trei de albi, ultima a populaţiei negroide locale, numite caste:

       1. Casta preoţilor, ramanilor, cunoscuţi mai târziu ca brahmani.

       2. Casta domnitorilor şi războinicilor, apărătorii Casei – Ksa-triya.

       3. Gasta negustorilor şi ţăranilor, Vaisyas.

       4. Casta servitorilor, a populaţiei negroide locale – Sudras, care “asudau” muncind pentru primii.

Casta cea mai importantă era cea a ramanilor (brahmanilor), a celor “născuţi de două ori”, a doua naştere fiind considerată iniţierea în ştiinţa vedică.

Literatura sacră a arienilor se împarte în două mari grupuri:

       1) Veda, ştiinţă sacră numită şi şruti – (auzită, ştiută) vorbită, deci nescrisă, considerată a fi emanată de absolut (Raman – brahman) la începutul lumii. Ea reprezintă Cuvântul Sacru, reflectând concepţiile religioase ale carpato-danubienilor, arieni, cuceritori ai lumii antice şi în special ai subcontinentului indian, cât şi pe acelea profesate de aceştia de-a lungul veacurilor.

       2) scrisă – smrti – în sanscrită.

Textele din literatura “Shruti” se bucură de cea mai mare autoritate, ele fiind considerate ca transmise oamenilor de către zei. Din această grupare fac parte: Rig Veda, Sama Veda, Atharua Veda, Brahmanas, Aranyakas şi Upanisadele. Cuvântul “vede” or “vid”, în sanscrită, înseamnă “a cunoaşte”, “a vedea” (uşor de notat asemănarea cu limba română). Primele patru colecţii conţin imnuri dedicate unor zeităţi, în timp ce Upanisadele conţin gândiri speculative, filozofice, în căutarea permanentă a realităţii absolute. Competitive cu scrierile oricărui mare filozof contemporan, ele conţin instrucţiuni rituale, ceremonii, reguli de comportament. Sunt în număr  de 108, dar mai cunoscute sunt numai 10 dintre ele. Spre edificarea dumneavoastra, să vedem cum începe fiecare, chiar traduse în engleză. O alegem pe prima (din cartea The Uppanishads):

„Om (katha)…

May Brahman protect us, May He guide us,

Om- peace, peace, peace…”

Singurul cuvânt care nu a putut fi “tradus” din sanscrită în engleză, a fost “om” – cuvânt “de neînţeles” în “toată lumea”… Să fie chiar aşa?! Iar în prefaţa lucrării editorul ni-l explică: “om” – “symbol of Brahman or God – is to hindus Divine … and has a  solemn resonance, indefinitely prolonged.” Cuvântul om simbolizează legătura dintre fiinţa supremă şi materie, este cuvântul pronunţat în templele hinduse cu respect, cei ce-l rostesc stând în picioare.

Dar cuvântul deva ori dava (zeu) nu cumva îl aveau şi strămoşii noştri? Iată, de pildă, Sucidava (oraşul zeului suci)… Moldava (ţinutul zeului mol). Cuvinte înainte fără nici un înţeles, încep să-şi capete o explicaţie. Să fie oare şi alte cuvinte “asemănătoare”? Cuvântul “iama”, nu este cunoscut în limba română curentă … dar figurează într-o expresie proverbială, foarte frecventă: “a da Iama-n vite” (cu sensul de a răspândi moarte-n vite). “iama” este domnul şi judecătorul morţilor în religia vedică.

Religia şi cultura vedică, scrie Gabriel Gheorghe, au reprezentat cea mai veche manifestare culturală în spaţiul carpato-danubian.[iv] Deşi cultura vedică a dispărut ca realitate nominală cu foarte mult timp în urmă, trăirile oamenilor vedici, foarte apropiate de cele ale creştinilor, au continuat să fie practicate de populaţia românească, de-a lungul mileniilor ca obiceiuri transmise din tată în fiu. Este un început de probă că românii care nu cunosc “creştinarea formală” administrativă în istoria lor, erau pregătiţi pentru îmbrăţişarea religiei creştine după înfiinţarea acesteia.

Să mai luăm un cuvânt “pelasgic” şi să vedem cum îl tratează arheologia lingvistică: “ban” este unul din cele mai vechi din relicvele lingvistice, cotat ca datând de cel puţin 4500 de ani. A participat şi el la “roirea” populaţiei ariene din spaţiul carpato-danubian… ajungând până în Asia Centrală, în scrierea sanscrită, având sens principal de “Stăpân”. Polonezii îl vor prelua ca ban – pan, iar în greceşte el ajunge să însemne mare, celebru, puternic – Pan. Panonia este provincia Panilor (Banilor); în România este întâlnit peste tot: banat, drumul banului, Băneasa etc.[v]

Aceşti arieni ai spaţiului carpatic s-au răspândit nu numai spre Asia. Ei au “roit” peste tot în lume, determinând explozii de civilizaţii ca în Mesopotamia, Egipt, Creta – reprezentând de fapt apogeul preistoriei, apogeul culturii carpatice. Dr. P. Giles defineşte leagănul arienilor ca fiind pământul carpatic, având la sud Balcanii, şi Alpii la vest. El numeşte această primă cultură ariană Danubian I caracteristic acestei perioade fiind “Spirala dacică” de mai târziu. Vasele de lut din această perioadă având “mâzgălite” spirale “fără sens” [?!] apar peste tot. Să fi fost ele chiar fără sens… ?? Vom vedea mai târziu în capitolul “Simbolistica la pelasgi”. Aceşti danubieni, arieni, spune mai departe Dr. Giles, se răspândesc peste tot prin Europa, ocupând o parte considerabilă a Poloniei, sudul Germaniei, întâlnindu-se cu bărbaţii înalţi ai rasei nordice (probabil deja păstori) şi asimilându-i. Răspândiţi în Balcani – în special în Tesalia nescăpându-le nimic – cuceresc nu atât prin forţă, cât prin pregătirea spirituală… din Troia spre Anatolia, cu toporul ca armă de luptă.[vi]

Cultul, ritul înmormântării prin ardere – cremaţia aparţinându-le, îl răspândesc peste tot. Ritualul incinerării îl vom păstra până târziu, de atunci din mileniul al III-lea î.d.H. până când Zalmoxis îl va înlocui pe Gebeleizis. Hindu-“sanscriţii”, chaldeenii, egiptenii, evreii (iudaismul), creştinii (creştinismul) nu sunt altceva decât transmiţători ai vechii culturi pelasgice, ai culturii vedice.

Cu cât înaintăm în timp, cunoştinţele noastre despre trecut se schimbă şi ele: dacă acum 100 de ani limba sanscrită era declarată un dialect grec de către Lempriere, azi ni se pare o glumă sau ignoranţă crasă.[vii]

Studiul religiilor şi culturilor antice este o aventură fascinantă. Te aventurezi în aceste domenii şi te descoperi purtat din Asia în Europa şi de acolo în Africa, de nişte simple concepţii despre lume al căror simbolism nu trebuie ignorat. Una din aceste concepţii descrie lumea ca existând în cicluri de câte şapte:

– primele două rase umane sunt considerate ca fiind nemateriale; a treia este sexuată – cea a Lemurienilor – populaţie negroidă ce ar fi trăit pe fâşia de pământ ce lega Australia de Africa;  a patra, cea a Atlantizilor; a cincea rasă umană – suntem noi… ne găsim în mijlocul acestei perioade; a şasea şi a şaptea vor fi din nou imateriale şi cu ele se închide ciclul.

Vechii arhitecţi ai lumii vorbeau despre şapte planete: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus (Neptun şi Pluto nu fuseseră descoperite) – cu toate că unii dintre ei vorbeau despre sistemul nostru solar ca având 12 planete ! ! ? Ei numesc pe cei din prima şi a două rasă Deva ori Dava… un fel de zei pe care limba sanscrită îi divinizează… cuvânt pe care invadatorii arieni l-au adus hinduşilor cu înţeles de “Zeu”.

Si dacă sărim din îndepărtata Indie la traci… descoperim Sucidava ca oraş al zeului Suci, Moldava ca ţinut al zeului Mol şi dintr-o dată cuvinte dacice “fără sens” încep să aibă un nou înţeles. Ba mai avem şi un oraş Deva. Descoperim că oraşe, aşezări, ţinuturi ale vechii Tracii, ale vechii lumi pelasgice, aparţineau unor “zei” din prima sau a doua rasă a lumii. Si când aceiaşi tibetani, elevi ai acelor arieni-“sanscriţi” îşi încep rugăciunile cu cuvântul “om” – acelaşi cuvânt pe care-l găsim peste tot în scrierile vedice – nici un Upanişad nu începe fără el, Omul, omul vedic ce leagă fiinţa supremă, imaterială, de cea materială.

La întrebarea dacă mai sunt şi alte cuvinte sanscrite asemănătoare cu ale noastre, răspunsul este afirmativ, nu sute ci mii . Exemplu “para”, în sens de monedă de schimb, cuvântul “ban”, domn, stăpân dar şi monedă de schimb, apa-Apă, şi ele continuă.

Toate aceste asemănări sunt prea multe pentru a fi simple coincidenţe. De aceea un nou efort de a le studia, bazat şi pe cercetare interdisciplinară, este tot mai necesar si desigur trebuie sa-i multumim doctorului Chueşdian pentru studiul dansului in acest domeniu.


[i].  E.J. Rapson, ed., The Cambridge History of India, Cambridge University Press, Cambridge, 1922, pp. 65-76. Vezi Gabriel Gheorghe, “În vechime Franþa a fost românofonã”, în Getica, Tom 1, nr. 1-2, 1992, p. 15.

[ii].  V. Gordon Childe, The History of Civilization – The Arians, Barnes and Noble Books, New York, 1993, pp. 176-177.

[iii].  Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Religiilor, Edit. Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 1991, p. 214.

[iv].  Gabriel Gheorghe, op. cit., p. 9.

[v]Ibidem, p. 15.

[vi].  P. Giles, în Cambridge History of India, I, pp. 68-70. Vezi V. Gordon Childe, op. cit., p. 139.

[vii].  H.P. Blavatsky, The Secret Doctrine, The Theosophical Publish. Comp., London, 1888, p. XXXVIII.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW