Cine răsfoieşte un Dicţionar Explicativ va găsi următoarea definiţie a operei: “compoziţie muzicală scrisă pentru solişti, cor şi orchestră pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări”. Orice operă are o structură complexă: uvertură; arii; cavatine; coruri; recitative; duete; terţete; cvartete; interludii orchestrate; balete. Termenul de operă a apărut în anul 1597, desemnând un gen muzical ca o formă de teatru (în limba italiană: “opera in musica”). În articolul de faţă, am ales două repere apropiate din punct de vedere semantic: Claudio Monteverdi şi Giuseppe Verdi, străduindu-mă în cele ce urmează să demonstrez semnificaţiile esenţiale ale fiecăruia dintre ele.
i) Claudio Monteverdi (1567-1642) este considerat a fi puntea ce face legătura dintre Renaştere şi Baroc în arta sunetelor. La începutul veacului al XVII-lea, acestui compozitor îi revenea meritul de a fi valorificat, în numele noii arte, un fenomen ce devenise tot mai răspândit în cultura italiană: apariţia unor forme incipiente ale operei prin imitarea spectacolelor muzicale din Grecia Antică. Monteverdi compunea atunci prima operă în sensul autentic al termenului, dedicată lui Orfeu, un personaj în jurul căruia se ţesuseră numeroase legende. Cine a fost Orfeu? Un profet, un poet şi un muzician mitologic, fiul muzei Caliope şi al unui rege trac pe nume Oeagrus, arhetip al cântăreţului şi creatorului inspirat. Încercând să îşi învie soţia, Euridice, el a coborât după dânsa în Infern; totuşi, în pofida rugăminţilor eroului care rămăsese timp îndelungat în preajma râului Styx, înduioşând cu lira sa toate vietăţile sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice; îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu moare, fiind sfâşiat de Menade, preotesele trace ale lui Dionis. Nu întâmplător am oferit cititorilor aceste detalii: ele erau un substanţial ingredient pentru compozitorul italian în crearea unei drame muzicale având un conţinut dinamic şi, totodată, tragic. După această operă, Monteverdi a compus peste zece lucrări similare printre care: L’Arianna/legenda Ariadnei şi a lui Tezeu, Il ritorno d’Ulise in patria/întoarcerea lui Ulise acasă, L’incoronatione di Poppea/faptul istoric al căsătoriei Împăratului Romei, Nero cu Poppea.
ii) Giuseppe Verdi (1813-1901) este un Alter Ego al operei europene moderne. Debuta în anul 1839 la Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio. Pe aceeaşi celebră scenă, în anul 1842 obţinea un succes răsunător cu noua sa operă Nabucco, parţial datorat interpretării impecabile a sopranei Giuseppina Strepponi care îl va însoţi până la sfârşitul vieţii ei în 1897. Contând pe faptul că Maestrul nu mă mai poate auzi, voi exclama cu mare patos această asociere nominală: “Giuseppe/Giuseppina!”. După marele succes de la Milano, compozitorul creează 13 opere spre a răspunde solicitărilor multor teatre italiene, printre lucrările ce au văzut lumina reflectoarelor numărându-se Ernani şi Macbeth. În anul 1848 se mută la Paris, ritmul muncii sale cristalizându-se în cele trei capodopere scrise între anii 1851 şi 1853: Rigoletto, Trubadurul şi Traviata care au primit din partea specialiştilor şi melomanilor denumirea generică Trilogia populară. Paralel cu activitatea componistică, lui Verdi nu i-a fost străină activitatea politică din ţara sa. Astfel, numele lui depăşise perimetrul sălilor de concerte, devenind un veritabil simbol al mişcării de eliberare din Nordul Italiei, aflat sub dominaţia austriacă. În mod concret şi, totodată, ingenios, în rândul militanţilor patrioţi se vehicula cu entuziasm şi optimism acronimul V.E.R.D.I./Vittorio Emanuele al III-lea, Re d’Italia. În anul 1874, Verdi este ales senator în Parlamentul ţării, dar nu îşi suspendă activitatea în domeniul creaţiei muzicii de operă, lansând Forţa destinului .Verdi compune opera Aida cu ocazia inaugurării Canalului de Suez din Egipt. Aflat la vârsta senectuţii, el oferă posterităţii alte două opere, de fapt capodopere nemuritoare: Othello şi Falstaff.

Giuseppe Verdi Foto: unk, pre-1855, Public domain, via Wikimedia Commons
Sunt adevărate bijuterii spirituale cugetările lui Giuseppe Verdi din care le-am ales pe cele dedicate muzicii, prietenei sale de-o viaţă: *“Pentru mine, muzica este atunci când îmi pun inima pe note.”; *“Ador arta; când sunt singur cu notele mele muzicale, inima îmi tresare şi ochii îmi lăcrimează, iar emoţiile şi bucuriile pe care le trăiesc sunt prea mult de îndurat.”; *“Palestrina (cel mai important compozitor al Renaşterii, 1525-1594 – n.n.) nu poate fi compensat prin invenţii îndrăzneţe în materie de armonie, dar dacă l-am cunoaşte mai bine pe Palestrina, am scrie într-un spirit mai italian şi am fi mai buni patrioţi (mă refer la muzică).”; *“Noi, descendenţii din Palestrina, comitem o crimă muzicală atunci când îl imităm pe Wagner. Scriem o muzică inutilă, chiar dăunătoare. Nu putem compune ca germanii sau cel puţin nu trebuie să ne propunem, căci contravine felului nostru de a fi.”; *“În teatru există momente când atât poetul, cât şi compozitorul trebuie să aibă suficient tact pentru a şti să scrie altceva decât versuri şi muzică.”.
Istoria universală a muzicii a consemnat existenţa unor mari compozitori de opere în multe ţări ale continentului. Voi veni doar cu câteva exemple, regretând că nu le pot expune în mod exhaustiv: – Italia (Gaetano Donizetti, Giacomo Puccini, Pietro Mascagni, Rugiero Leoncavalo); – Franţa (Georges Bizet, Charles Gounod, Camile Saint-Saëns, Hector Berlioz, Jules Massenet, Léo Delibes); – Germania (Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Richard Strauss, Richard Wagner, Christoph Gluck); – Rusia (Aleksandr Borodin, Mihail Glinka, Dmitri Şostakovici, Serghei Prokofiev, Modest Musorgski); – România (George Enescu, Pascal Bentoiu). Se cuvine să scriu câteva cuvinte despre opera Oedip a compozitorului nostru George Enescu. Este o tragedie lirică în patru acte pe un libret în limba franceză de Edmond Fleg, bazat pe tragediile antice Oedip rege şi Oedip la Colonos, scrise de Sofocle. Opera enesciană a fost compusă în deceniul 1921-1931, fiind dedicată soţiei sale Măriuca Tescanu-Rosetti. Premiera mondială a avut loc la Opéra Garnier din Paris la 13 martie 1936, iar premiera românească – la Bucureşti în ziua de 22 septembrie 1958 (cu interpretare în limba română) în cadrul primei ediţii a Festivalului Internaţional “George Enescu”.
Viaţa Operei este legată – pe lângă “părinţii acesteia” şi mulţi compozitori de frunte – de alte două entităţi fundamentale: una materială/teatrele de profil şi alta umană, interpretativă/solişti, coruri, orchestre. În privinţa primului aspect, menţionez doar câteva dintre teatrele celebre de operă din diferite state ale lumii: Teatro alla Scala din Milano; Teatro Colón din Buenos Aires; Royal Opera House din Londra; Teatrul Mare/Bolşoi Teatr din Moscova; Opera House din Sydney; Opéra Garnier din Paris; Staatsoper din Viena; Metropolitan Opera House din New York; Teatro San Carlo din Napoli; Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg. Referitor la marii interpreţi de operă, evoc o pleiadă feminină – Maria Callas, Montserrat Caballé, Renata Tebaldi, Anna Netrebko şi o pleiadă masculină – Enrico Caruso, Fiodor Şaliapin, Mario Lanza, Luciano Pavarotti, Placido Domingo, José Carreras, Beniamino Gigli, Nikolai Ghiaurov.
România s-a impus pe Mapamondul muzical prin marii artişti Hariclea Darclée, Elena Teodorini, Zenaida Pally, Agatha Bârsescu, Mariana Nicolesco, Angela Gheorghiu, Viorica Cortez, Virginia Zeani, Arta Florescu, Eugenia Moldoveanu, Magda Ianculescu, Elena Cernei, Nicolae Herlea, Octav Enigărescu, David Ohanesian, Dan Iordăchescu, Ladislau Konya, Petre Ştefănescu-Goangă,Valentin Teodorian, George Niculescu-Basu, Nicolae Secăreanu, exprimând regretul profund că nu am putut oferi enumerări exhaustive ale valorilor muzicale care au învins Timpul şi au cucerit Eternitatea.
Opera nu va muri niciodată, încântând omenirea prin acordurile sale muzicale. Sper că Verdi şi Monteverdi se vor bucura împreună acolo, în înaltele Ceruri unde ei se află acum.