Am fost foarte curios să văd de ce Shoplifters a luat premiul Palme d’Or şi a fost nominalizat la Oscar şi Globul de Aur pentru cel mai bun film străin. Începutul filmului are o intrigă comună: o familie de hoţi mărunţi dintr-o localitate japoneză adoptă, din milă, o fetiţă de vârstă preşcolară.
Dialogurile sunt simple, personajele – aşijderea.
Atmosfera e promiscuă, sordidă – nu pot să spun că impresionează în mod deosebit, deşi poate că asta îşi doreşte. Spre exemplu, în ”Roma”, recenta peliculă a lui Alfonso Cuarón, este prezentat un cadru similar, dar mai convingător, mai puţin artificial.
Cu tot respectul pentru cinematografia asiatică, pe care chiar o admir, melanjul compus din luarea mesei într-o încăpere murdară, mâinile brăzdate de cicatrici ale fetiţei ce ascundea (în mod evident) un secret şi evoluţiile la video-chat ale tinerelor japoneze nu mi-a spus absolut nimic.
Este lesne de anticipat că la un moment dat va surveni ceva care va accentua dramatismul filmului, dar cu o asemenea introducere parcă îţi piere cheful.
E greu ca un film să-ţi transmită emoţii dacă este realizat astfel. Adică drama fetiţei n-ar trebui să te lase indiferent, şi totuşi asta se poate întâmpla, fiindcă ai în permanenţă impresia că cineva se joacă, a pus o cameră peste chipurile personajelor şi atât.
Din punct de vedere actoricesc, m-au impresionat… extremele, adică bunica (Hatsue Shibata) şi fetiţa (Yuri), excelent jucate de Kirin Kiki şi, respectiv, Miyu Sasaki, prestaţiile acestora numărându-se printre elementele pentru care merită într-adevăr să vezi filmul.
Evident, una dintre temele filmului este reliefarea contrastului dintre jocurile adulţilor, ce pot merge până la decadenţă şi perversitate, şi inocenţa copiilor, reprezentată aici de micuţa Yuri, dar, deşi generoasă ca idee, mi se pare insuficient de bine redată artistic.
Pelicula lui Koreeda mi se pare impregnată de o mare doză de artificial.
Pe de altă parte, trebuie să aştepţi cam o oră şi jumătate ca să se întâmple ceva, dar şi atunci pare un artificiu.
Ultimele cam 20 de minute ale filmului sunt, ca dramatism şi încărcătură emoţională, mult mai aproape de ceea ce ar fi fost necesar de la bun început, şi merită văzute, dar, fără a vrea să fiu părtinitor, nu mi se pare că salvează o realizare, în ansamblul său, mediocră.
În concluzie, sunt convins că japonezii încă mai pot face filme cu adevărat bune, încă mai pot produce capodopera. Dar nu ştiu dacă vor lua cu ea Palme d’Or-ul.
