La data de 9 mai s-au aniversat 125 de ani de la naşterea marelui gânditor român Lucian Blaga.
Există oameni care vin pe lume cu o misiune care pare a aparţine altor sfere, dacă avem în vedere plurivalenţa lor şi complexitatea operelor pe care le lasă în urmă. Vin pentru a se bucura şi a plânge în faţa minunilor, dar şi a suferinţelor acestei lumi, însă mai ales pentru a lăsa ceva posterităţii.
O astfel de personalitate a fost şi Lucian Blaga, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate complexă, minte de geniu, operă monumentală – toate, puse în slujba artei şi a culturii acestei ţări.
În 1919 a publicat, la Sibiu, placheta de versuri Poemele luminii, precum şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voinţa (1920).
A fost ales membru al Academiei Române în 1937.
În 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Cluj.
Îndepărtat din motive politice de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf.
Foarte cunoscut şi unanim apreciat pentru poemele şi aforismele sale, a abordat şi alte genuri şi a făcut traduceri din lirica universală (1957) şi din lirica engleză (1958).
Din opera filosofică, amintim Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, iar proza este reprezentată de Hronicul şi cântecul vârstelor (volum autobiografic, editat postum) şi romanul Luntrea lui Caron, de asemenea apărut postum.
Există încă controverse privind faptul dacă a fost sau nu nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură, în 1956, cert ni se pare un lucru: ar fi trebuit nu doar să fie nominalizat, ci şi să-l câştige.
*
Ne permitem, ca un modest omagiu adus gânditorului de la Lancrăm, o interpretare a două dintre poeziile sale foarte cunoscute: ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (din volumul ”Poemele luminii”) şi ”Scrisoare”, din volumul ”În marea trecere”.
”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.
Florile simbolizează natura, ochii şi buzele aparţin fiinţei umane şi sunt folosite pentru a recepta şi pentru a reda, mormintele sunt taina ultimă, a morţii. Încă de aici, poetul recunoaşte existenţa unui mare mister, al existenţei şi al devenirii, dar intuieşte că acesta nu trebuie decriptat logic, nu trebuie ”ucis” cu mintea.
”Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Astfel, paradoxal, cunoaşterea sporeşte taina, în loc să o diminueze, adâncimile de întuneric par a aparţine unui labirint inexpugnabil pe care mulţi temerari au încercat să-l cucerească, dar niciunul nu a reuşit.
”şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”
Poetul reiterează ideea sporirii misterului, cunoaşterea fiind văzută ca un proces mult mai complex, deasupra posibilităţilor limitate ale fiinţei umane, corpurile cereşti şi razele lor fiind percepute ca elemente supra-umane care ar putea determina acţiunile noastre.
”Sub ochii mei –
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte”
Lucian Blaga încheie astfel, apoteotic, această capodoperă a poeziei româneşti, găsind, tot intuitiv, calea către eliberare, către adevăr: iubirea. Dar nu orice fel de iubire, ci cea care presupune recunoaşterea şi acceptarea misterului existenţial ce nu a putut fi descifrat cu mintea.
”Nu ți-aș scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoși au cântat de trei ori în noapte –
și-a trebuit să strig :
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?”
îşi începe poetul celebra ”Scrisoare”. Astfel, îşi asumă încă din start păcatul trădării, asemuit cu cel biblic al Apostolului Petru. Mesajul său este în acest fel mesajul fiinţei umane, păcătoase, către Creator.
”Nu știu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri,
și să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat și care-i mai frumos?
(…) De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?”.
Poetul, ajuns la maturitate, se revoltă împotriva legilor firii, dar mai ales împotriva purtării unei poveri copleşitoare doar pentru o iluzorie sentinţă pe care ar putea-o da în faţa valorilor şi esenţelor lumii, conştient fiind că judecata sa este supusă arbitrariului.
”Mâna mi se oprește: e prea puțin.
Glasul mi se stinge: e prea puțin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?”
”Trupul meu cade la picioarele tale
greu ca o pasăre moartă”.
Cu toate că în ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” găsise cheia împăcării cu viaţa, aici, dimpotrivă, se simte învins, copleşit de o misiune ce i se pare prea grea. Deşi a fost trimis în lumină, Pământul este un loc al suferinţei.
