Concurenţa editorială se reia pe piaţa manualelor şcolare. Reglementarea va fi asigurată prin ordin al ministrului educaţiei naţionale, pe bază de metodologii pentru „evaluarea calităţii proiectelor de manuale şcolare pentru învăţământul preuniversitar”, „asigurarea şi gestionarea manualelor şcolare pentru învăţământul preuniversitar”, „achiziţia manualelor şcolare pentru învăţământul preuniversitar”. Monopolul editorial de stat încercat în actualul an şcolar dispare. Competiţia devine din nou deschisă tuturor operatorilor economici cu activitate editorială; sau întredeschisă, cel puţin deocamdată, pentru că nedumeriri persistă, pornite de la antecedente şi de la specificul domeniului educaţional şi al celui editorial.
În sine, e tristă nevoia de a saluta instituirea unei pieţe libere şi de a-i explica mecanismul în anul când se împlinesc deja trei decenii de economie de piaţă şi de societate democratică. După atâta timp, mecanismul ar fi trebuit să fie tocit, mai ales într-un sistem repetitiv şi alert cum este cel educaţional. Din nefericire, producţia editorială se găseşte în situaţia de a-şi reveni repede dintr-un salt înapoi, la rândul lui precedat de un şoc. Dacă e să se indice dovezi exemplare de ceea ce frecvent este numit experiement pe seama elevilor, atunci acestea se găsesc ilustrate clar în situaţia manualelor de la începuturile ultimilor doi ani şcolari. În 2017-2018, în locul manualelor înţepenite în proceduri contractuale, a fost livrat un teanc de fragmente decupate din manuale, numit după ureche „compendiu”, sortit coşului de gunoi odată cu apariţia în sfârşit a manualelor adevărate. În 2018-2019, ca într-o frântură de parodie la filmul „Tunelul timpului”, a fost reînviată editura producător unic de manuale, cu exprimare tot după ureche, adică prin greşeli de conţinut justificate prin suprasolicitare, inerenţă a greşelilor, neputinţă şi prin vehiculare de termeni în domeniu; cheltuirea unor bani ca şi cum ar fi fost aruncaţi s-a repetat.
Anul acesta, competiţia manualelor va fi deschisă oricărui ofertant, definit prin metodologie ca „operator economic care a depus oferte de proiecte de manuale şcolare în cadrul procedurii de atribuire în vederea achiziţiei de manuale şi care are capacitate de realizare și distribuție a manualelor școlare”. Criteriul de selecţie îl va reprezenta „cel mai bun raport calitate-preț”. În evaluare, calitatea va conta în proporție de 90%, iar prețul va avea o pondere de 10%. Evaluarea fiecărui manual va fi făcută de câte cinci „experţi cooptați – cadre didactice din învăţământul superior sau preuniversitar, care au atribuții în evaluarea proiectelor de manuale școlare, au specialitatea corespunzătoare disciplinei pentru care se propune proiectul de manual, respectiv, au dreptul de a preda disciplina pentru care se propune proiectul de manual şcolar şi au parcurs un program de instruire în evaluarea proiectelor de manuale școlare”. Definiţi astfel la articolul 2 (d) al metodologiei, experţii primesc ceva mai jos, la articolul 4 (1a) o restricţie, din moment ce acolo scrie că „în situații excepționale, pentru discipline/module de pregătire la care numărul cadrelor didactice care desfășoară activitate în învățământul preuniversitar corespunzătoare respectivului nivel de învățământ este insuficient, se acceptă și cadre didactice care predau disciplinele/modulele de pregătire respective la un nivel superior de învățământ”. Nedumerirea este cu atât mai mare, cu cât ministrul educaţiei naţionale Ecaterina Andronescu precizează că autori de manuale pot să fie şi profesori din învăţământul superior, în parteneriat sau nu cu profesori din învăţământul preuniversitar. Nu ar fi o noutate, în anii ’70-’80-’90-2000 existând manuale cu (co)autori universitari. Noutate ar fi să poată exista autori universitari, dar alţi universitari să nu-i poată judeca la ştiinţă de carte, în schimb să-i poată judeca „experţi” (?!) preuniversitari.
În noile condiţii metodologice, se repetă entuziast că „dispare manualul unic”. De fapt, „dispare” editorul unic. Speranţa este să dispară şi confuzia legislativă care a afectat în ultimii ani piaţa manualelor. Sub aspectul reglementărilor, se anunţă bine-venită restrângerea în acest an a termenului de soluţionare a contestaţiilor la licitaţiile prin SEAP la 30 de zile.
Oricât de bune, reglementările au limitele lor în ceea ce priveşte calitatea manualelor şi mai ales a celor care le scriu. Nu poate încăpea în articole de metodologii, de exemplu, înlăturarea practicii de a schimba, tăia, „adapta” informaţii ştiinţifice şi texte clasice. Descoperirea mult mediatizată din acest an şcolar în legătură cu un text de referinţă ajuns „după” şi „fragment” în manual de asemenea nu e o noutate, ci ţine de o practică veche. De aici în colo, trecerea e spre altă temă, a ştiinţei de carte a celor care scriu cărţi de şcoală.
