Îmi pare rău, dar realităţile de la noi şi de la alţii mă obligă să scriu despre o temă intitulată printr-o sintagmă care îmi aparţine, deşi cunoşteam şi mă îngrijorau – prin manifestările lor concrete şi frecvente – expresii ca analfabeţi funcţionali, agramaţi, semidocţi sau cvasi-instruiţi.
Mărturisesc faptul că acest subiect m-a preocupat mulţi ani la rând, având în cele trei cărţi publicate între anii 2016 şi 2018 numeroase însemnări pline de ironie printre care următoarele: “Când unii îi spuneau că este un incult, X se enerva la culme; în schimb, dacă afla că el ar fi un semidoct sau un agramat, devenea foarte bucuros.”; “Un semidoct declara cu nonşalanţă că îl citise integral pe Dan T. Alighieri.”; “Semidoctul Z habar nu avea de filosoful german Jürgen Habermas; reciproca era valabilă.”; «Descartes a fost un om de carte» – încerca să îmi explice un semidoct cu pretenţii de intelectual sadea.”; “Când văd pe câte un demnitar agramat, mă întreb: cum a luat Bac-ul? Probabil, pe furiş, în toiul nopţii, trecând de pe un mal pe celălalt al C.V.-ului.”; “Prefer notele de subsol – agramatismelor de la etaj.”; “Atunci când un analfabet înţelege ce înseamnă acel cuvânt, se poate afirma că el a făcut deja primul pas către propria alfabetizare; sunt necesare în continuare intense eforturi intelectuale.”;“Un vorbitor agramat seamănă cu un gramofon stricat care stârneşte hazul şi, deopotrivă, compătimirea celor care îl ascultă.”; “Pe lângă perlele de cultură, atât de apreciate în lumea bijuteriilor, există perle de incultură, sedimentate în vorbirea unora.”; “Văzând câtă incultură şi câtă impostură se scurg pe Dâmboviţa «Micului Paris», Brâncuşi a preferat să se odihnească întru vecie pe malurile Senei, în Marele Paris.”.
Constatând cu mâhnire că sensurile acestor cugetări ironice şi cronice nu şi-au pierdut relevanţa, mă voi referi în continuare la mai multe stări de fapt.
*Am avut, la viaţa mea, diverse ocazii de a audia pe unii aşa-numiţi “critici literari”, îndeosebi tineri, care se afişau cu idei sofisticate, luate mecanic din diverse prefeţe şi recenzii, fără a le prezenta identitatea, nu din fondul de idei al operelor respective pe care nu le citiseră. Acele persoane semănau cu indivizii care se limitează la mirosirea unor trandafiri sau crini prin vitrina unei florării. În acelaşi context, mi-am amintit o butadă hazlie din perioada interbelică despre un ins incult, dar infatuat lăudându-se tuturor că el îl cunoscuse pe câinele care îl lătra pe Eminescu, neavând habar de strălucitele creaţii ale ilustrului poet.
*La o acţiune protocolară organizată la o ambasadă de la Riad, un înalt reprezentant european aflat într-o stare euforică avansată s-a adresat soţiei gazdei – o doamnă elegantă având un decolteu cam generos, în acest fel: “Întotdeauna am admirat piramidele!”.
*Cu altă ocazie, un diplomat din zona balcanică, acreditat la Tbilisi, a încercat să îl laude pe colegul lui de pe malurile Nilului, zicându-i: “Felicitările mele pentru că, încă din Antichitate, vouă v-au plăcut conservatorii!”, făcând aluzie la tehnica mumificării. Imediat, ambasadorul britanic aflat în preajmă s-a îndepărtat de cercul discuţiilor, vădit deranjat.
*Într-un toast adresat în anii ’70 de un diplomat bulgar – omologului sovietic, acesta a folosit sintagma “ţările noastre vecine şi prietene”. Auzindu-l, am murmurat în sinea mea: “prietene – da; vecine – ba”.
*În alocuţiunea prezentată la o manifestare culturală organizată la Riad, un ambasador vest-european a menţionat de câteva ori sintagma Golful Persic în locul denumirii oficiale Golful Arabic – fapt care l-a determinat pe ministrul adjunct de externe al Regatului saudit să părăsească agitat sala.
*Un ambasador român acreditat într-o ţară africană s-a lăudat într-un interviu difuzat de televiziunea locală cu organizarea “unui recital de poezie eminesciană”, fiind nu foarte departe de adevăr (spre a folosi un eufemism) prin confuzia făcută între recital şi recitare.
*Un cadru didactic de Relaţii Internaţionale de la o universitate de pe malul Dâmboviţei a pronunţat de câteva ori în cadrul unui simpozion expresia Ossetia de Nord (republică autonomă a F. Ruse) în loc de Ossetia de Sud (regiune separatistă sub control rusesc), greşind punctul cardinal. Gafa nu a trecut neobservată de cei prezenţi, care erau cunoscători ai geografiei, dar şi ai politicii regionale.
*La aceeaşi universitate care poartă numele unui artizan al culturii române moderne, un cadru didactic de Psihologie a stâlcit o maximă celebră, generând zâmbetele participanţilor la o importantă conferinţă ştiinţifică. El credea că ilustrul gânditor René Descartes ar fi lansat teza “Ma îndoiesc, deci cuget.” în următoarea formulare latină: Dobito, ergo cogito. în loc de: Dubito, ergo cogito.
*Am rămas stupefiat când un profesor bucureştean de Teoria Comunicării le vorbea studenţilor săi despre existenţa unor limbi ca: “cipriota; elveţiana; indiana; bangladeshana; belgiana; cubaneza; braziliana (sic)”.
În privinţa situaţiilor particulare privind anumite cadre didactice, cvasi-cultura lor este cu atât mai gravă, cu cât aceasta poate influenţa formarea intelectuală a tinerilor aflaţi pe băncile amfiteatrelor. Vorba dictonului: Magister dixit!/Magistrul a spus!, aşadar modelul lui trebuie urmat de toată lumea.
Ca o concluzie generală a exemplelor de mai sus, voi cita o reflecţie a scriitorului George Bernard Shaw: “Fii cu ochii în patru faţă de falsa cunoaştere, deoarece este mai periculoasă decât ignoranţa.”.
Într-o altă perspectivă deloc acceptabilă, există la noi un individ care cred că l-ar face gelos până şi pe renascentistul florentin Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494), autor al pretenţiei că ar cunoaşte toate lucrurile din lume, precum şi altele în afara acestora. De mai multă vreme, apare pe micile ecrane ale posturilor TV de ştiri un bătrânel guraliv, lider sindical şi cadru didactic care se trezeşte vorbind despre orice, oriunde şi oricând. Aflând că obositorul, dar neobositul personaj ar ţine cursuri de “rezistenţa materialelor” la Politehnica bucureşteană, îmi închipui că vrea cu tot dinadinsul să verifice “rezistenţa telespectatorilor”; în fond, de la Poli-tehnică până la poli-comentator nu este decât un pas, desigur nu unul în regim pro bono publico. Nu l-am văzut vorbind de la microfoanele unor demonstraţii de stradă sau greve ale dascălilor pe care îi păstoreşte (în niciun caz pe gratis), preferând microfoanele mult mai rentabile de la TV. De câte ori îl văd pe omul-flaşnetă cu nelipsitul lui papagal, mă bucur enorm că a fost inventată telecomanda folosită cu eficienţă spre liniştea mea. Sper ca cititorii să fi observat faptul că în evocarea specimenului respectiv am ţinut seama de următoarea epigramă a lui Cincinat Pavelescu: “O, scrib obscur de la Buzău,/Poţi să mă-njuri, nu-mi pare rău,/Dar eu pe tine mă răzbun/Când nu vreau numele să-ţi spun!”.
În contrast cu umbrele existente şi, din păcate, persistente ale multor cvasi-intelectuali autohtoni şi străini, se află o sintagmă care îmi imaginez că este generatoare a unor reacţii de uimire la prima vedere: Semianalfabetul Shakespeare care apare în cartea scriitorului american Alvin Toffler, “Future Shock”/Şocul Viitorului (1970). În opinia autorului, din cele 450 de mii de cuvinte utilizabile în limba engleză contemporană, doar vreo 20 de mii de cuvinte ar fi inteligibile pentru ilustrul scriitor William Shakespeare, dacă acesta s-ar afla în zilele noastre la Londra sau la New York! Neîndoielnic, fenomenul respectiv nu ţine de eventuale inabilităţi intelectuale ale Marelui Will, ci de însăşi biografia limbii sale materne care a evoluat necontenit ca un organism viu şi perfectibil.
