Gelu DRAGOȘ (UZPR)
Al. Florin Tene este asemeni unui cal de cursă lungă, adică darul lui Dumnezeu dat poporului român, pe care nu-l folosești la lucruri cotidiene, casnice ci numai la lucruri mărețe, așa cum este poezia! Antologia 80 numită sugestiv ”Întoarcerea la metaforă”, Editura ”Globart Universum” Montreal, Canada, Selecții inedite din 24 de volume de poezii, cu o prefață semnată de Johnny Ciatloș Deak este un cadou dăruit cititorilor români de aici și de pretutindeni, cu generozitatea-i binecunoscută.
Antologia dumisale ne dă ocazia să cunoaștem parcursul poetic al lui Al. Florin Țene, într-un interval de peste 5 decenii, timp în care poetul ne surprinde cu niște poezii calde, originale, în care iubirea de neam și glia strămoșească sunt prezente la tot pasul fiindcă poetul se identifică și face parte din acest popor minunat, atât de încercat de-a lungul timpului.
Expresiile inedite, originale, construcțiile metaforice de mare substanță, forța creatoare și stilul grav și solemn, abilitatea și ușurința mânuirii versificației, toate la un loc, ne pun în fața unui mare poet contemporan. Opera lui literară este dovada că poetul, filozoful, istoricul, romancierul, dramaturgul, cronicarul Al.Florin Țene trăiește pentru Marea literatură română și universală.
Pentru Domnia sa, de dragul poeziei și a operei lui, trupul se transformă într-o gară universală: ” Circulă prin mine un tren de poeme/pe şine de artere/mi-e sufletul locomotivă înhămată/alergând prin noaptea sfâşiată/de gânduri, piere…//Înghiţită de timp şi distanţe/spre o gară gândită/ce mă aşteaptă mereu mai departe/cu fiecare tren/oprit o clipă într-o carte”. (Un tren de poeme).
Arma poetului este condeiul dar uneori în universul liric are parte și de alte unelte, care fac bine sau care, dimpotrivă încurcă: ”tu de ce rătăceşti/la faţa stâncii/pe lunca-n care/poetul şi-a îngropat/pe înserate poemele/la malul abrupt unde/un Florin copil a întrebat/de ce sunt poet/că poeţii mor cu pianul întunecat/de gât/păcat” (Poeţii mor cu pianul…).
Locul unde doarme poetul devine un loc de poveste, unic și nemaiîntâlnit altundeva, fiindcă poetul asemeni zânelor cu bagheta magică transformă locul într-un eden: ”Aici a dormit poetul/unde i-a stat capul/iarba a încolţit asemeni ideilor/şi cântecul de creştere călcându-l pe limbă/completează peisajul dimineţii.//Cerul e mai înalt,/cu siguranţă aici i-au fost ochii,/prelate orizontului a împins-o cu privirea/lângă cuibul rândunicii ce adăposteşte/streaşina casei şi fereastra.//Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă;/se cunoaşte după cum respiră pământul/prin văile şi piscurile/crescute asemeni emoţiilor.//Da, sunt sigur, aici i-au stat călcâiele,/fiindcă berzele zboară la joasă înălţime/speriate de picioarele poetului/care n-au ajuns niciodată pe pământ” (Locul unde a dormit poetul).
Poetul nu-și trădează niciodată prima mare dragoste, poezia, fiindcă ea reprezintă cea mai elevată formă de simțire și trăire, convețuiești cu ea pentru totdeauna: ” S-a întors poetul în satul natal/cu toate păsările lui zburătoare/acelaşi râu îi aduc la mal/amintiri din clipe arzătoare.//S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa lui/bronzul toamnei sună în frunza viei/şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.//… ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă/prin inimile oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire, spre casă…” (Poetul).
”Ars poetica” din punctul meu de vedere, fiindcă maestru Țene are mai multe poezii care pot fi considerate așa, este poezia ”Poeţii nu mor niciodată”. Vă rog să o citiți și să o savurați în toată splendoarea ei: ”Poeţii nu mor niciodată, ei doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul cea fost/potolind focul din oase şi luna/cu dorul,/arzând întotdeauna/cu rost.//Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte/eterne vorbe încolţite-n brazdă/în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte/sau în zborul păsărilor ce torc la stână/cântece pregătite să fie gazdă/în care intrăm cu ei de mână.//Poeţii nu mor niciodată ei vin/coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,/de apă şi iz de pelin/ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină/şi ne pun aripi de înger, în abis/nu mor niciodată, dar niciodată/doar urcă în vis.//Poeţii nu mor niciodată, doar ies/din auz, cum ai privi/printr-un ochean întors,/sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii/aureolează cu stele un şes,/ei au în vene al patrulea simţ,/metafora din sânge a unui prinţ.//Poeţii nu mor niciodată, şi doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul amar/potolind focul din case şi luna/cu dorul, arzând întotdeauna/cu rost”.
Poetul Al. Florin Țene, ca mulți dintre noi, se întreabă meditativ ce este poezia iar ea, prin limpezimea cristalină și setea noastră de cunoaștere poate deveni și un lichid miraculos cu care ne adăpăm venele: ”Poezia se întrupează când soarele/şi Hades se ating până şi-n vis –/spune Odysseas Elytis,/atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/cer încălţat cu pielea picioarelor mele/mă primeşte rătăcind printre stele/şi ars de dor,/îmi pune aripi, şi zbor/cu sufletul meu ancestral/şi călător/când sub şa mi-a murit şi ultimul cal.//Iar strugurii sunt sâni în via/din care mulg lapte pentru zei.//Aceasta este Poezia/din care te invit, cititorule, să bei”. (Poezia).
Ce este plăcut la poeziile lui Al. Florin Țene este modul simplu de a pătrunde în sufletul cititorului, atât prin stilul clasic al majorității poeziilor cât și prin îmbinarea livrescului cu idei mitologice, observându-se la autor o lectură solidă la baza formării dumisale, necesară durabilității poemelor scrise de-a lungul timpului: ” Sevă sunt şi via mă fierbe vin/Pe dealuri în boabe de aur/Prietenul mă bea, am gust de pelin,/Ascultând înserarea colorată de-un graur.//Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/Mă beau pe-ndelete în căni de lut/Ciobanii doinind din fluiere de soc,/Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/Din cupa mea de trup şi gând,/Încă se scrie poemul în orb/Din care n-am plecat nicicând”. (Sunt seva poemului meu).
Fiecare poezie a autorului este un univers, o poveste care începe aproape banal dar se dezvoltă, ia alte dimensiuni, în final devenind o poveste de pus în ramă: ”Într-o noapte am uitat caietul cu poezii/pe-un colţ de val de culoarea spumei,/m-am aruncat în mare în costumul de scafandru/al lui Adam,/până în orele târzii/până în pânzele albe/când înfloreşte leandru…/şi când l-am găsit a dispărut poezia,/poate a luat-o vremea înapoi/sau în amiază ciocârlia/punând-o pe viers s-o asculte lanul/când bat în toba zilei nenumărate ploi.//Însă eu tot căutând printre rânduri/poemele din caiet îşi iau zborul/cârduri, cârduri…” (Caietul cu poezii).
Poetul Al. Florin Țene, cunoscându-și valoarea și geniul creativ, în demersul său literar, ne oferă și acest poem minunat intitulat ”Sunt poetul esenţelor tari”: ”Sunt poetul esenţelor tari/Ce sorb din apa lui Hristos,/Când pe drumul confuziilor mari/Înţelepciunea mă face mai frumos.//Un ochi mă urmăreşte-n sine,/În cale crescând confuzii de lumini,/Ce mă duce-n tăcerea care vine/Sub atâţia ochi divini.//Sunt poetul esenţelor tari/Şi beau măduva cuvintelor din mers,/Dacă prin vreme anii îmi sunt mai rari/Cineva muntele de păcat m-i l-a şters.//Mai trăiesc vremea inimii înduioşate/Şi-a timpului dragostei dintâi,/Mai sorb esenţe cu păcate/Când te roagă Poetul să rămâi…//Sunt Visătorul esenţelor tari,/Un ins grăbit spre ce-o să fie,/Las clipele mele de armăsari/Să mă tragă-n veşnicie…//Sunt poetul esenţelor tari/Călătorind într-o caleaşcă de Poezie”.
Universul poetic al autorului este deosebit, aproape că nu este temă nedezbătută sau nefiltrată prin ochiul său de profesor în poezia românească și am să enumăr câteva titluri în acest sens: ”Debutează toamna”, ”Memoria toamnei”, ”Cântecul de vară”, ”Balada bradului de Crăciun”, ”În toamnă vibrează un menuet”, ”Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ”Dimineață de Sfântul Gheorghe”, ”Cina cea fără de taină”, ”Contemporanul meu, Isus!”, ”Confesiune de credință”, ”Cineva SUS mă iubește”, Dincoace de Styx”, ”Dumnezeu este o carte”, ”Ziua lui Dumnezeu”, ”Doar o treime”, ”Geneză”, ”Rugăciunea zilei”, ”Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ”Femeia mea cea de toate zilele”, ”Casa părintească și vecinii buni nu se vând”, ”Cercul timpului nostru”, ”Platanii visează veșnicia”, ”Pe sub streașină de seară”, ”Sonată pentru creșterea ierbii”, ”Răbdarea pietrei”, ”Metafora ruginirii Oltului”, ”În Drăgășani”, ”Horă târzie în sat de pescari”, ”Cercul timpului nostru”, ”Vitraliile mării”, ”Inima mamei” – NATURA, IUBIREA, FAMILIA; ”Gloria Limbii Române”, ”Dor de Eminescu”, ”Ce este patria, mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI. Iată viziunea lui Al. Florin Țene despre Poetul Național Mihai Eminescu: ” Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste/Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi/Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste/Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.//De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde/Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,/Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,/Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.//Îmi este dor de Eminescu pe înserate/Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,/Construiesc din metafore cu migală palate/Şi alături de el cad iarăşi în ispită…”.( Dor de Eminescu).
Am să închei cu câteva considerații ale lui distinsei scriitoare Melania Cuc din postfața antologiei ”ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ” (2023): ” Cartea de faţă este o mostră de eleganţă a discursului despre Artă,— arta ca prag a desăvârşirii operei umanităţii, a acelui timp prin care se treieră creatorii — făcătorii de metafore. Fără hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârşeşte, Al. Florin Ţene reuşeşte splendida „ţesătură“ care le dă paginile cărţii, impune prin seriozitatea cu care se implică în tot ceea ce face. Avem în faţă încă una din cărţile BUNE care vor rămâne în rafturile biliotecilor ca o dovadă a spiritului umanităţii, la general, şi pe care scriitorul a reuşit să-l împodobească cu încă o fărâmă de filosofie, cu o jerbă de idei îndrăzneţe şi care îi aparţin în întregime”.
