”Vânturile”, de Mario Vargas Llosa, o povestire scrisă la persoana întâi, apărută la Humanitas Fiction anul acesta (prima ediție datează din 2021), este o confesiune amară și un (simbolic) cântec de lebădă. Nu neapărat al autorului, deși acesta, aflat la o vârstă venerabilă, mărturisește, la un moment dat, că nu crede că ”puterile îl vor mai ține mult timp”. Ci, mai ales, al oricăruia dintre noi care a apucat alte timpuri, ale romanului de profunzime și ale cinema-ului veritabil, ale marilor artiști și ale cenaclurilor efervescente.
Ceea ce reproșează Llosa artei contemporane nu este doar ”ambalajul”, care – desigur – aparține unui prezent supertehnologizat, ci mai ales conținutul.
La curent cu noile tendințe, autorul (care mai scrie: ”am trăit prea mult ca să-mi pese că mi se spune fosilă, adept al ludismului sau ”iredentist conservator”) nu poate înțelege cum se poate încredința ”fabricarea” unui roman computerului sau cum pot dispărea cinematografele.
Romanul adevărat, ”al lui Cervantes, al lui Tolstoi, al Virginiei Woolf sau al lui Faulkner” nu poate fi contrapus unei opere ”fabricate de un computer după instrucțiunile clientului” (probabil nu luat ad litteram, ci în sensul că scenariile moderne corespund, cel mai adesea, unei ”rețete de succes”, n.n.).
Iar vizionarea unui film, chiar făcută pe computer, ar trebui să mențină la același standard calitatea artistică.
Agresivitatea tehnologizării și a introducerii noilor modele culturale (care nu e foarte limpede câtă legătură mai au cu arta) îl plonjează pe intelectualul autentic într-o depresie profundă, într-o revoltă care îi apare ca inutilă, împingându-l (vorba lui Proust…) ”în căutarea timpului pierdut”.
Osorio, unul dintre puținii prieteni care i-au mai rămas, e adeptul noilor tendințe, care ”n-are nicio nostalgie după anii de odinioară”, în timp ce naratorul își pune tot mai multe întrebări despre viitorul unei lumi în derivă și despre onestitatea celor care ne direcționează către acest viitor (unii îi numesc ”păpușari”).
”Viața fără librării, fără biblioteci și fără cinematografe e o viață fără suflet”, se confesează trist autorul, iar dincolo de această tristețe răzbate și un sentiment de neputință.
Nu te poți opune acestui ”tăvălug”, după cum nu te poți opune morții.
Libertatea pare a deveni o iluzie, fiindcă ”asta e o lume de sclavi mulțumiți și supuși”.
Llosa (sau alter ego-ul său), deși aparent depășit de atâtea tendințe noi și aflat la vârsta senectuții, aruncă o privire extrem de lucidă asupra lumii și pune un diagnostic exact: ”În ciuda atâtor progrese (de ordin tehnic, n.n.) nu s-a putut pune capăt războaielor, nici accidentelor atomice, și asta înseamnă că, oricât de avansată e lumea, în orice moment ar putea să dispară”.
Și atunci? Încotro ne îndreptăm, de fapt?
E ca biblicul ”Și ce folosește unui om să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?”.
Numai că tot mai mulți își pierd și viețile, e un peisaj sinistru, dezolant, iar Llosa nu pierde niciun prilej pentru a evidenția acest lucru, pentru a creiona portretul unei lumi dezumanizate, în agonie.
Prezumția că, la un moment dat, ”oamenii de știință vor descoperi că amestecul de ulei și pânză este dăunător pentru sănătate și o să trebuiască să fie arse toate picturile din motive de sănătate publică” pare doar o ironie fină strecurată de autor, însă având în vedere anumite tendințe aberante ale contemporaneității, trebuie să ne rugăm să rămână la stadiul de ironie.
Mario Vargas Llosa Foto: Manuel González Olaechea y Franco, CC BY 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by/3.0, via Wikimedia Commons
În această lucrare în care autorul își permite să fie dezarmant de sincer, pentru a trage un semnal de alarmă care sperăm să nu fie unul tardiv, se întrepătrund amintiri, probleme de conștiință, frământări, instantanee din cotidian surprinse cu acuitate, observații sarcastice și temeri mai mult sau mai puțin ascunse.
Llosa este direct, într-un stil simplu, nesofisticat, dar care tratează probleme cu nenumărate implicații.
Autorul se mai întreabă: ”Să fie oare adevărat (…) că rațiunile ei (culturii, n.n.) vechi, de a spori sensibilitatea, imaginația, de a te face să trăiești plăcerea frumuseții, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor nu mai sunt de nicicun folos ființelor omenești de azi, pentru că știința și tehnologia le pot substitui cu prisosință?”.
Adevărat nu are cum să fie.
Dar – ne putem întreba, la rândul nostru – oare trăim într-o epocă în care minciuna trece drept adevăr, iar anormalul drept firesc?
Obsesia automatizării și a depersonalizării se perpetuează pe parcursul scrierii, pentru a izbucni spre final într-un mod neașteptat: ”Ajunseserăm la un punct în care și Osorio, și eu eram de obicei de acord: eram liberi sau simpli roboți? (…) În ce regim trăim acum? Imposibil de știut, dar sigur e că trăim într-o minciună sistematică”. (…) ”Dar suntem liberi? Nici eu și nici Osorio n-o credem, cu toate că el mai crede din când în când”.
Llosa nu dă verdicte, dar lasă să se înțeleagă că întrezărește foarte clar drumul pe care mergem și destinația finală. O destinație care, însă, cel puțin în plan metafizic, rămâne învăluită în mister: naratorul se întoarce acasă pentru a muri într-un loc familiar, în liniștea căminului, dar neștiind (în această formă) să răspundă ”dacă există Dumnezeu, dacă avem un suflet care să supraviețuiască dispariției acestei energii corporale (…) sau dacă în viitor o să fie doar tăcere și uitare”.
O lectură cutremurătoare, o privire aruncată asupra unui viitor incert văzut prin prisma unui prezent kafkian.
