În august 2003 mă găseam împreună cu soţia mea Maria Cornelia într-o vizită de câteva zile la Lisabona, corelată cu cea efectuată în Spania. Plimbându-ne prin frumoasa Capitală a Portugaliei, ne-am oprit la un moment dat pentru a servi câte o cafea la vestita cafenea A Brasileira în faţa căreia ne-a întâmpinat, într-o tăcere deplină, o statuie de bronz înfăţişând o persoană elegantă cu papillon şi pălărie, aşezată la o măsuţă picior peste picior. Interesându-ne imediat la tânăra care tocmai ne întrebase cu amabilitate ce dorim să servim, am aflat că statuia îl reprezenta pe Fernando Pessoa, cunoscut poet şi eseist, reprezentant de frunte al modernismului lusitan (1888-1935). El obişnuia să vină în acel local din cartierul aristocratic Chiado unde se întâlneau şi conversau la începutul veacului trecut scriitori şi artişti ai “Grupului lui Orpheu”. Aşa a început voiajul nostru spontan pe străzile Lisabonei în căutarea memoriei marelui scriitor şi din fericire am regăsit-o în multe locuri uşor accesibile şi combinate cu obiective turistice anterior programate, fiind prima oară în frumoasa ţară.
În faţa Operei din Lisabona, în Piaţa São Carlos nr. 4 se află un bloc elegant cu patru etaje. Într-unul din apartamentele acestuia se năştea la 13 iunie 1888 Fernando Pessoa care la vârsta de 5 ani rămânea fără tată, decedat în urma unei tuberculoze. După recăsătorirea mamei sale, el pleacă în 1896 împreună cu familia în Africa de Sud deoarece tatăl vitreg, un ofiţer de carieră, fusese numit consul al Portugaliei la Durban, centrul administrativ al fostei colonii britanice Natal. Tânărul Fernando a făcut studii de limba şi literatura engleză la Saint Joseph Convent School aflată sub conducerea unor călugăriţe franceze şi irlandeze, obţinând rezultate lăudabile, concretizate în obţinerea Premiului Memorial “Regina Victoria” pentru cea mai bună lucrare în limba engleză. În paralel, timp de un an, a urmat cursurile serale de la Commercial High School, de atunci datând primele sale poeme şi eseuri publicate în gazeta şcolii menţionate.
Peste câţiva ani, în 1905 a revenit la Lisabona pentru a studia diplomaţia, dar participarea în 1907 la o grevă studenţească împotriva politicii dictatoriale a primului ministru a determinat excluderea sa din Universitate. În aceste condiţii, el a deschis o tipografie care a dat în curând faliment şi, în consecinţă, s-a orientat către o slujbă de corespondent străin pe care o va profesa aproape întreaga sa viaţă. Neîmplinirile tinereţii l-au transformat într-o fire retrasă şi timidă, fapt care l-a determinat pe unul dintre amicii săi să declare: “Niciodată, când mă despărţeam de el, nu îndrăzneam să întorc capul; îmi era frică să nu îl văd cum se împrăştie, topindu-se în aer.”.
Am ajuns după aceea la Muzeul dedicat marelui scriitor, amenajat într-o clădire în care Pessoa locuise din anul 1920 până la sfârşitul vieţii în 1935, amintindu-mi că unele portrete cu veşnica sa pălărie de culoare neagră se aflau pe câteva ferestre ale edificiului. Acolo am văzut numeroase exponate reprezentative printre care: fotografii din copilărie şi din cariera literară; o copie a firmei tipografiei şi editurii Empresa Ibis, înfiinţate de tânărul Fernando în 1909; manuscrise şi volume ale scriitorului în limbile portugheză şi engleză; exemplare ale unor reviste care au găzduit poeziile şi articolele sale (“Athena. Revista de Arte”; “Portugal Futurista”; “A Águia. Organ of the Portuguese Renaissance”).
Fernando Pessoa a rămas în istoria literaturii lusitane prin câteva curiozităţi: *A semnat multe din creaţiile sale cu heteronime, nu cu numele şi prenumele autentice, e.g. Chevalier de Pas; Dr. Pancracio; David Merrick; Charles Robert Anon; Alberto Caiero; Alvaro de Campos; Ricardo Reis şi multe altele. Pessoa însuşi spunea următoarele despre aceste Alter Ego-uri care se deosebeau – prin esenţă şi intenţionalitate – de pseudonime: “Heteronimele sunt rezultatul isteriei din mine… Niciodată nu sunt mai portughez ca atunci când mă simt diferit de mine.”. *Critici de pretutindeni, inclusiv unii autohtoni au insistat asupra acestui demers care i-a caracterizat existenţa literară, dar mărturisesc faptul că nicio exegeză referitoare la acest scriitor, consultată până acum, nu m-a convins întrutotul din perspectiva combinată a Logicului şi Psihologicului, dincolo de sesizarea cvasi-unanimă a deprivatizării de sine ori a alterităţii practicate metodic până la pierderea oricărei identităţi. *Pessoa avea o puternică înclinaţie spre astrologie, elaborând numeroase hărţi astrale referitoare la: William Shakespeare; Oscar Wilde; Frédérich Chopin; Lordul Byron; Robespierre; Napoleon Bonaparte; Regii Portugaliei, Sebastian şi Carlos; dictatorul Salazar (cel care i-a interzis cărţile în anul 1935) etc. *Se considera un adept al misticismului, exprimându-şi în repetate rânduri susţinerea fără rezerve a alchimiei, ocultismului, esoterismului, ermetismului, teosofiei şi declarând că simte şi gândeşte ca un “păgân în sensul misticului intelectual aparţinând grupării melancolice a Neoplatonicilor de la Alexandria”. *Scrierile sale abordau o diversitate tematică extraordinară, neindicând niciun fel de preferinţă: poezii; eseuri; notiţe de jurnal; traduceri; conspecte de lectură până la răspunsurile date unei reviste engleze de cuvinte încrucişate. *Se îmbrăca mereu în negru, de la pălărie la palton şi pantofi, fiindu-i străine zâmbetele, deşi se spune că agrea umorul bun şi sănătos.
Fernando Pessoa este autorul multor creaţii literare în limba engleză, pe lângă cele scrise în limba maternă. În perioada 1903-1906, el scria numai în limba lui Dickens, asimilându-şi numele “Search” ca o expresie a căutării permanente, aflându-se în umbra marilor creatori victorieni de poezie. Am ales pentru frumuseţea sa deosebită “Sonetul al XV-lea”; traducerea românească aparţine Mihaelei Anghelescu Irimia, o fostă colegă serioasă şi talentată de la uniunea naţională a studenţilor (pe care o felicit sincer pentru alegerea ştiinţei în locul politicii): “Stângaci ca peţitorul ros de teamă,/Năuc de nu-i iubit, deşi iubeşte./Tânjind pe jumătate să dea seamă/De ce, probând, se teme că tânjeşte,/Temând privesc cu ochiul dinăuntru/Şi, uluit, mă-ntreb acuma oare/Ce preţ avea-vor aste stihuri pentru/Un gând ce altui gând va da născare?/Dar, ca amantul ce, sperând, iubeşte/Şi, tot sperând, se teme şi nu-ncearcă/Dovezi ce-n minte doar le bănuieşte/Şi-amână proba, vremea să nu-i treacă,/Trăiesc eu zilnic gloria ce-o visez/Şi-n gândul altora gândesc c-o-ntemeiez.”.
Excursia noastră pe urmele lui Fernando Pessoa s-a încheiat la locul său de veşnică odihnă din Mosteiro dos Jeronimos, o Mănăstire a Ordinului Sfântului Ieronim, aflată pe malul râului Tagus. Într-o arcadă se află o coloană de granit pe care sunt înscrise numele şi anii naşterii/morţii scriitorului, precum şi un fragment dintr-o poezie a acestuia. Monumentul funerar a fost amplasat la comemorarea unei jumătăţi de veac a plecării sale din viaţă.
Fernando Pessoa a trecut în nefiinţă la 30 noiembrie 1935 în vârstă de numai 47 de ani din cauza unei ciroze hepatice, generate de venerarea, în afara oricărei abstinenţe personale, a Zeului Bachus. În acelaşi edificiu istoric sunt înmormântaţi: poetul naţional Luís de Camões, autor al epopeii “Luisiadele” (1524-1580); vestitul navigator Vasco da Gama (1469-1524); Regii Portugaliei, Sebastian I (1554-1578) şi Carlos I (1863-1908).
Când am vizitat muzeul mai sus amintit, am rămas impresionaţi de un exponat legat de dispariţia sa ireversibilă: erau ultimele cuvinte scrise cu caractere aproape indescifrabile cu doar o zi înainte de moarte: “I know not what tomorrow will bring.”/Nu ştiu ce va aduce ziua de mâine.
Dincolo de numeroasele Alter Ego-uri pe care le-a avut ca nişte umbre permanente în biografia sa, un nume a intrat cu îndreptăţire pe porţile nobile ale Eternităţii şi Celebrităţii – Fernando Pessoa cu care cultura lusitană şi cultura universală se vor mândri mereu.
