În gazeta “Curierul Naţional” am publicat în cursul acestui an un articol despre cafenelele europene, particularizându-le succint prin anumite locaţii de tradiţie din “Micul Paris”. Vin acum cu un nou articol, străduindu-mă să readuc pe larg în memoria bucureştenilor câteva aspecte ale acestui “Alter Ego” fascinant al Bucureştilor, dispărut cu trecerea Timpului. Nu sunt încă aşa de bătrân spre a mă putea lăuda tuturor că am intrat în acele cafenele populare sau literare la care mă voi referi în continuare, dar rămân recunoscător autorilor diverselor lucrări pe acest subiect, reînviind astfel – prin forţa cuvintelor – o realitate dâmboviţeană, cufundată în Istorie.
*Pe vremea Domnitorului Radu Leon (1664-1669), a apărut în centrul Capitalei, în proximitatea Hanului Şerban Vodă de mai târziu, prima cafenea a lui Kara Hamie, un fost membru al gărzii Palatului Imperial de la Constantinopole. După moartea acestuia – neavând niciun moştenitor – cafeneaua a trecut în proprietatea Imperiului Otoman până la finele anului 1691 când ceauşul Mustafa, serdarul Rusciucului/Ruse de astăzi a fost trimis la Bucureşti spre a o vinde unui turc de-al lor cu suma de 65 de piaştri. Denumirea de “cafenea” provine de la cuvintele din limba turcă: “kahve-hane” însemnând un loc public unde se servea cafea, se jucau table sau ghiordum/joc de cărţi şi se fuma tutun.
*“Cafeneaua Kübler” de la parterul Hotelului “Imperial”, nu departe de Strada Ştirbei Vodă şi Calea Victoriei, nu mai există, fiind demolată în 1935 când s-a extins Palatul Regal. Aici veneau mulţi scriitori printre care: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski, Ioan Slavici, Emil Gârleanu, Ştefan O. Iosif şi Alexandru Vlahuţă. Lui Ion Minulescu îi aparţin aceste elemente evocative: “Majoritatea intelectualilor discuta în vânt şi consuma pe credit. Tradiţionalişti sau modernişti, toţi intelectualii de la <Kübler> sunt boemi. Clienţii care obişnuiesc să-şi plătească totdeauna consumaţia se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kübler îi apreciază şi îi cultivă ca pe nişte buruieni de leac.”. Pe aceeaşi temă autorul cărţii “Cum îndemult Bucureştii petreceau”, Mircea Constantinescu, scria: “Artiştii de toată mâna şi de toate orientările, la cumpăna dintre secole, adăstau la <Kübler> şi, nervoşi ifosari, ţineau filipice pe stomacul gol, împărţindu-se prin decret oral – faustic fasonat de maestrul Macedonski – în taberele opuse ale moderniştilor şi tradiţionaliştilor… Chelnerii de-aici personificau resemnaţia budistă, aşteptând ca, la <paştele cailor>, de nu şi mai târziu, să-şi primească banii pentru băuturile slab (sau deloc) alcoolizate, date pe credit.”.
*“Cafeneaua Imperial” i-a produs lui Liviu Rebreanu – deşi prozatorul ardelean nu era un “stâlp de cafenea” – următoarele amintiri: “Scriitorii vin aici numai de două ori pe zi, înaintea meselor şi stau cel mult o oră… Se discută asupra ultimelor noutăţi literare, se aduc manuscrise, fiind singurul mod de a ne întâlni. Cafeneaua are şi o atitudine critică, destul de muşcătoare. Cei care o vorbesc de rău, probabil, nu pot înfrunta părerile confraţilor.”.
*“Casa Capşa” de pe Calea Victoriei nr. 36 era denumirea unui vestit complex alcătuit din hotel, restaurant, cofetărie, săli de conferinţă şi saloane private. Cafeneaua reprezenta un reper cunoscut de toţi bucureştenii, dar şi de mulţi vizitatori străini (e.g. Ducele Nicolae al Serbiei; fostul Preşedinte al Republicii Franceze, Raymond Poincaré; Premierul Greciei, Elephterios Venizelos ş.a.). La cofetăria de acolo au fost lansate bomboanele numite “joffre” cu prilejul vizitei mareşalului francez Joseph Joffre (1852-1931) în cursul anului 1920. Poetul Virgil Carianopol considera că “pentru a deveni scriitor, trebuia să obţii botezul <Capşei> care, fără nicio firmă literară, era, totuşi, redacţia redacţiilor, <nodul gordian> al trecerii spre nemurire”.
* La “Café de Paris” de pe Strada Mihai Vodă nr. 5, deschisă de cetăţeanul francez Aimé Molard – potrivit invitaţiei semnate de pictorul Mutzner – puteau fi organizate “supeuri” după spectacolele de teatru şi serate dansante, orientate îndeosebi pe tangouri şi valsuri sau puteau fi ascultate melodii din repertoriul internaţional, executate de orchestra celebrului Grigoraş Dinicu.
*“Terasa Oteteleşanu”, ce funcţiona în casele unei prestigioase familii de boieri olteni, deschisese în anul 1910 o cafenea rezervată scriitorilor şi artiştilor care rămăseseră fără “reşedinţă” după mutarea cafenelei “Kübler” pe Strada Academiei.
Redau câteva pasaje semnificative din consemnările gazetăreşti ale timpului: “Cârciumarii cu fler ai vremii au intuit faptul că atragerea artiştilor aduce după sine o reclamă uriaşă, chiar dacă aceştia nu făceau consumaţii deosebit de profitabile, ba chiar din contra. După modelul locantelor din Montparnasse, fieful artiştilor parizieni, restauratorii români credeau în efectul magnetic produs asupra tinerilor aristocraţi sau burghezi care se asociau inevitabil pe post de chibiţi sau de Mecena al acestui puls nonconformist… Bătrânii spun că între 1911 şi 1916 s-au scurs cei mai frumoşi ani ai <Terasei>, toată floarea artistică a Vechiului Regat găsindu-şi loc aici.”.
Erau evocaţi, între alţii, epigramiştii Cincinat Pavelescu (“un boem şarmant, metropolitan rafinat, coborât printre băştinaşii împietriţi în timpurile patriarhale, elegant, frumos, cu ochii săi vii, scăpărători de inteligenţă”) şi Păstorel Teodoreanu (“un improvizator, atrăgându-i atenţia şi lui Nenea Iancu ce l-a cooptat printre prietenii săi târzii de cârciumă, care, la fel ca marele său idol Cincinat, şi-a potenţat <loisir>-ul cu tutun, fiind veşnic învăluit în rotocoale de fum”).
Tudor Arghezi văzuse în acea Terasă din Bucureşti un fel de “afumătoare de vorbe” şi o “Academie liberă a scriitorilor”, deplângând dispariţia ei în favoarea a ceea ce dânsul numea “mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor”.
*Cafeneaua “Labes” de pe Strada Lipscani reprezenta un loc foarte căutat pe atunci de gazetari şi artişti, dar şi de unii oameni politici, rentieri şi afacerişti. În cartea anterior menţionată, Mircea Constantinescu le fixa identitatea clienţilor prin aceste cuvinte: “Unii consumau bani, alţii – spirit; rareori statuturile se tangentau în încuscriri efemere, persistând beligeranţa, ifosul şi mania.”.
*Cafeneaua “Corso” din incinta Bibliotecii Universitare reunea deseori pe scriitorii Eugen Jebeleanu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Nicolae Carandino ş.a.: “un local de bună reputaţie, altfel nici nu se putea, căci prezenţa simultană a lui Oscar Lemnaru şi Camil Petrescu arunca-n tavane petardele spiritului coroziv, sfichiuitor: cei doi bonomi, prin alternanţă, temperamentali şi versatili, nu se cruţau deloc şi nu cruţau nici pe ascultătorii lor” (Mircea Constantinescu).
*“Cafeneaua lui Briol” din pasajul de pe Podul Mogoşoaiei – despre care scriitorul Nicolae Filimon spunea că era “un stabiliment montat după moda şi gustul parizian” – avea clienţi permanenţi care jucau diverse jocuri de societate (biliard, table, şah). Tot Filimon îşi amintea că “în acest stabiliment se află o masă pe care garsonii cafenelei o numesc în deriziune <masa faliţilor>, căci mai toţi cei ce şed în jurul ei nu fac nicio cheltuială”.
Voi încheia cu observaţia concluzivă ce aparţine scriitorului Mircea Constantinescu: “Între cele două războaie, cafeneaua bucureşteană nu a fost un tărâm al mondenităţii, cu toate că nu lipseau, cu frecvenţă de pendul, persoanele îmbrăcate şic, după ultima modă, însă moda nici nu însemna mare lucru; dimpotrivă, în absenţa unor cluburi speciale, nu neapărat britaniceşti, scriitorii şi artiştii, savanţii şi politicienii şi, pe lângă dânşii, curioşii care debutau în toate domeniile şi în niciunul precis, se aliniau, cu intermitenţe, atmosferei de cafenea.”.
