Maiorescu versus Eminescu

În procesul elaborării cărţii Gândirea maioresciană care a văzut lumina tiparului în anul 2019, am cercetat un volum substanţial de surse informative despre relaţia ce constituie substanţa tematică a acestui articol. În strădania mea, am spulberat anumite clişee întâlnite în diverse analize, inclusiv cele semnate de unii profesori universitari, unde identificasem o ierarhizare şi o subordonare nefondate între cei doi distinşi oameni de cultură ai neamului românesc. Am constatat totodată, pe bază de documente relevante şi surse incontestabile, că relaţia lor a fost una complexă şi, de multe ori, contradictorie, iar elementele esenţiale de natură biografică merită a fi cunoscute de publicul larg.

Un aspect important îl constituie atitudinea maioresciană faţă de manuscrisele eminesciene. Se ştie că în anul 1883, când se declarase starea de nebunie a marelui poet, acesta se afla la Ioan Slavici care s-a grăbit să ducă două lăzi cu lucrurile personale ale lui Mihai Eminescu la Titu Maiorescu. Una din lăzi conţinea manuscrise pe care mai târziu Maiorescu avea să le doneze “Academiei Române” în urma campaniilor de presă care îl acuzau că deţine în mod abuziv acele documente literare în loc de a le face larg accesibile celor interesaţi.

Subiectul respectiv a generat, însă, interpretări radical diferite. Pe de o parte, într-una din cărţile sale, Constantin Noica scria: “Pentru Maiorescu – pentru omul acesta care aspira la desăvârşire şi care, ca noi toţi, nu a fost desăvârşit -, pentru Maiorescu poezia lui Eminescu se reducea la volumul tipărit de el. Cu 90 de poezii – sau ceva în jurul acestei cifre – Eminescu intra dintr-odată în absolutul românesc. Restul? Restul i se părea lui Maiorescu maculatură sau, în orice caz, încercare nereuşită, strădanie de cercetător şi, în definitiv, lucru bun de lăsat undeva, în lada pe care o primise de la Slavici.”. Pe de altă parte, atitudinea lui Maiorescu privind caietele de manuscrise a determinat o reacţie dură din partea criticului Garabet Ibrăileanu, publicată în anul 1912 în revista Viaţa românească: “Nefastă inspiraţie a avut domnul Maiorescu atunci când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la domnia sa sub şapte lacăte… Căci hârtiuţele rămase pe urma unui poet, caietele, maculatura, brulioanele – aceste mărturii penibile ale chinurilor creatoare – sunt pline de cugetări.”.

Schimbul de scrisori între Eminescu şi Maiorescu reprezintă un veritabil “izvor de informaţii” referitoare la fiecare dintre cei doi semnatari ai epistolelor. Cititorii interesaţi pot afla un ansamblu de aspecte pe această temă, citind cartea lui Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian. În aceeaşi lucrare de o densitate ideatică excepţională, autorul îşi punea două întrebări pertinente: *“De ce, mai târziu, după ce au început să se scoată inedite din aceste manuscrise, în primul rând proza lui Eminescu sau poezii care, în unele cazuri, au părut o adevărată profanare a memoriei poetului, marele critic a tăcut?”; *“De ce, într-un cuvânt, Maiorescu ne-a refuzat imaginea omului deplin al culturii noastre şi ne-a lăsat cu imaginea marelui bolnav şi a geniului romantic, am zice a unui mare spirit mutilat?”.

Într-o notă interpretativă originală, am identificat un fond de idei ce cred că merită a fi supus atenţiei. Mă refer la Testamentul unui eminescolog de Petru Creţia, în care autorul scria: “Nu putem trece mai departe, fără a mai spune încă o dată cât îi datorăm lui Maiorescu, primul mare editor al poetului. Şi cel care i-a purtat cea mai lucidă, cea mai atentă, mai devotată şi mai stăruitoare grijă, şi cât a trăit Eminescu şi după aceea, până aproape de propria lui moarte. O grijă în lumina căreia unele ingerinţe şi unele scăpări apar inerente şi neglijabile. Fie ca umbrele lor să se împace acolo unde sunt, adică mai ales în judecarea noastră, a celor de azi şi a celor de mai târziu.”. Amintesc cititorilor mei că, în anul 1883, Titu Maiorescu publica o ediţie “princeps” a Poeziilor lui Mihai Eminescu la Editura Librăriei Socec&Co. din Bucureşti, declarând că tipărirea acelui volum “izvorâse dintr-un simţământ de datorie literară”. “Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.” – continuă Petru Creţia şirul consideraţiilor sale. Apoi el arată: “Şi apoi Maiorescu nu s-a mărginit să-l socotească pe Eminescu drept ceea ce era (anticipând chiar şi ce a devenit) şi nici să-i asimileze opera până la a o şti pe de rost ca pe o componentă a vieţii sale interioare. Marele îndrumător, un om destul de rece în faţa lumii, l-a iubit omeneşte pe poet cum pe puţini i-a iubit şi a trecut peste tot ce-i deosebea, peste tot ce adesea îi opunea… Rămână exemplare pentru toţi elevaţia, clarviziunea şi discreţia demersului său (publicarea, de către Maiorescu, a poeziilor eminesciene – n.n.), devotata aplicaţie la obiect, smerenia aristocratică de a sluji – până şi în calitate de corector – opera altcuiva, pe care n-au avut-o mulţi în istoria culturii, smerenie egală doar cu desăvârşita lipsă de interes personal al artistului. Şi apoi detaşarea ideală, cristalina luciditate, absenţa oricăror impuse fetişizări şi resentimente, asociate mereu şi deplin cu căldura ascunsă a unei foarte nobile inimi.”.

În lucrarea Maiorescu a lui Eugen Todoran, cititorii vor putea identifica o serie de judecăţi de valoare cu privire la perenitatea gândirii maioresciene. În ceea ce mă priveşte, am reţinut următorul pasaj: “Dar cum nicio epocă nu a avut parte – şi nu va avea nici în viitor – numai de «personalităţi artistice», exigenţa «spiritului critic», căruia Maiorescu i-a dat forţa «începutului» este justificată în orice epocă, ori de câte ori literatura scriitorilor îşi caută, ea însăşi, propria sa imagine realizată prin condiţia ei de artă. Şi dacă – pentru înţelegerea adevărului artistic într-o teorie estetică este depăşit astăzi îndemnul «Înapoi la Maiorescu!», iar etapele consumate ale criticii literare nu mai pot menţine nici îndemnul «Înainte, de la Maiorescu!» – rămâne mereu actual, în dialectica interioară a spiritului critic, ca spirit modern al culturii, îndemnul «Înainte, cu Maiorescu!».”.

În cartea intitulată Titu Maiorescu. Pledoarie pentru inteligenţă, Maria Cornelia Bârliba scria: “Maiorescu a contemplat lumea din jurul său şi propria lume interioară de pe culmile greu accesibile ale erudiţiei. Cu mintea logicianului, a căutat adevărul înveşmântat în haina corectitudinii; cu simţurile rafinate ale esteticianului şi criticului literar, a apărat frumosul autentic şi pur, separându-l de non-valoare şi de impostură; cu dibăcia şi nobleţea spirituală ale Magistrului, s-a străduit să facă din spaţiul şcolii un Templu spre proslăvirea gândirii şi capacităţii creatoare umane. Iar peste toate acestea s-a impus spiritul său filosofic de interpretare şi sinteză, atunci când identifica interferenţe şi conexiuni sau când conferea unei noi idei rezonanţe generalizatoare.”.

Din studiul lui Mihai Cimpoi, intitulat Maiorescu şi Eminescu, maiorescianism şi eminescianism, am reţinut următoarele idei: “Titu Maiorescu a fost cel dintâi care a vorbit despre personalitatea europeană a lui Eminescu, el însuşi fiind, prin tot ce a făcut, o personalitate europeană… Maiorescu argumentează, în termenii epocii, ceea ce numim astăzi exponenţialitatea lui Eminescu, regăsirea noastră identitară în el.”. Referindu-se la articolul publicat de Maiorescu în anul 1889 în revista Convorbiri literare sub titlul Eminescu şi poeziile lui, Mihai Cimpoi procedează la decriptarea aşa-numitului “declic hermeneutic” ce constă într-o reflectare a personalităţii eminesciene prin prisma personalităţii maioresciene, afirmând că “din partea criticului avem o «maiorescianizare» a lui Eminescu, iar din partea poetului avem o «eminescianizare» a lui Maiorescu”.

Am încredinţat gazetei Curierul Naţional aceste câteva rânduri şi gânduri publicate astăzi, 15 februarie, la aniversarea a 184 de ani de la naşterea ilustrului artizan al culturii române moderne, Titu Maiorescu.