Am citit cărţile Spătarului Nicolae Milescu, intitulate Descrierea Chinei şi Jurnal de călătorie în China pe care le-am cumpărat, în urmă cu câţiva ani, de la un anticariat bucureştean; pe baza acestor surse am elaborat articolul de faţă.
Mai întâi, voi oferi câteva date relevante despre Spătarul Nicolae Milescu (1636-1708) şi despre proiectul vizitei sale în China. S-a născut în satul Mileşti din ţinutul Vasluiului, fiind fiul unui mic boier. A studiat la “Marea Şcoală a Patriarhiei” din Constantinopol. După ce s-a întors la Iaşi, el a fost numit secretar al Domnitorului Moldovei, Gheorghe Ştefan şi mai târziu, în perioada 1660-1664, a fost desemnat de către Domnitorul Ţării Româneşti, Grigore Ghica mare spătar la Curtea acestuia şi reprezentant al ţării sale în Imperiul Otoman; ulterior, el este trimis ca sol la Berlin şi Stockholm şi, după aceea, ca diplomat pe lângă Regele Franţei, Ludovic al XV-lea. Vorbea la perfecţie limbile română, latină, greacă, slavonă, rusă şi avea cunoştinţe solide în limbile turcă, italiană şi franceză – deci un veritabil poliglot al acelei epoci. Totdeauna a semnat “Nicolaus Spatharius” sau “Nikolai Spafarii”, numele de “Milescu” fiindu-i atribuit de cronicarul moldovean Ion Neculce. În anul 1671, Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului – onorând cererea Ţarului Aleksei Mihailovici al Rusiei de a-l sprijini cu “un om pravoslavnic şi cunoscător al unor limbi străine” – îl trimite pe Nicolae Milescu la Moscova unde va lucra în cadrul “Departamentului solilor” şi ca şef al tălmacilor/traducătorilor. Între anii 1675 şi 1678, Spătarul Nicolae Milescu merge ca solie în China. A decedat la vârsta de 78 de ani la Moscova în 1708.
În cele două opere menţionate la începutul acestor însemnări, autorul evidenţiază o serie de elemente ale istoriei identităţii culturale şi existenţiale a Chinei cum ar fi: *“De la chinezi au învăţat toate neamurile de pe pământ cum se lucrează mătasea şi nu numai atât; de la ei au deprins şi arta de a naviga cu busola ori de a turna tunurile cele mari şi flintele, precum şi meşteşugul de a tipări cărţi, meşteşug despre care vom vorbi pe larg mai la vale.”; *“Pe lume nu se află nicio altă împărăţie în care să fie atât de preţuite scrierea şi învăţătura ca în împărăţia chineză. De aceea ei au scrieri străvechi în care cu temei de adevăr se arată nu numai cum s-au întâmplat statul şi împărăţia lor, dar se înfăţişează în chip lămurit chiar întâmplările şi aşezările sociale.”.
Autorul continuă cu o clarificare privind denumirea acelei ţări asiatice: “Din vechime şi până astăzi, împărăţia chinezilor a primit multe şi diferite nume. Astfel, întâiul şi cel mai vechi geograf grec, Ptolemeu îi numeşte pe chinezi «copiii Herei», iar ţării îi zice «Serica» adică «ţara mătăsii». Arabii, turcii, kizilbaşii (grupuri militante şiite care iniţial au prosperat în zonele Azerbaijanului de astăzi, Iranului de Vest şi cu precădere în Anatolia începând cu secolul al XV-lea – n.n.) şi indienii îi spun Chinei «Hatai-hutâ» şi «China-macin», iar calmucii, buharanii şi tătarii, mongolii şi noi, ruşii îi spunem «Kitai». Nemţii, olandezii, portughezii, spaniolii şi întreaga Europă o numesc cu numele său latinesc «China». Şi ceea ce este foarte ciudat e că chinezii nu cunosc şi nu se numesc cu niciunul din numele acestea pe care le-am scris mai sus. Iar învăţaţii din veacul nostru îi spun Chinei «Asia cea îndepărtată», nu pentru că dincoace de China şi până la fluviul Ob (fluviul Obi lung de 5.410 km. – n.n.) nu ar fi tot Asia, ci pentru că din China s-au început în Asia forma de stat, oraşele şi rânduielile obşteşti şi pentru că, deşi împărăţia Siberiei este tot în Asia, cu toate acestea de puţină vreme au început a se aşeza aici locuitori în oraşe, în fortăreţe şi în sate.”.
China îi apărea Spătarului Milescu ca o imensă grădină înflorită: “Pretutindeni, pământul chinez este vesel la înfăţişare. Nu poţi afla o altă ţară în care câmpiile să fie aşa de întinse şi bine rânduite, îngrijite cu atâta măiestrie de chinezi, încât prin bogăţie şi prin frumuseţe le întrec pe oricare altele… China este ca o piatră nestemată într-un inel.”.
Referitor la credinţele acestui imens popor, autorul se referă la aşa-numita “învăţătură întreită”: filosofică; idolatrică; epicureană, “treapta filosofică fiind mai în cinste”. Concluzionând asupra diversităţii maximelor existente cu privire la moravurile, obiceiurile şi faptele cetăţeneşti pozitive, Milescu scrie: “Chinezii au multe asemenea porunci despre care filosofii noştri din vechime nu numai că nu au scris, dar nici în visuri nu le-au visat.”.
Forma de guvernare a imperiului, potrivit observaţiilor lui Milescu, era monarhia absolută. Împăratul Chinei era “autocrat şi atotstăpânitor, întreaga împărăţie chineză fiind condusă de unul singur şi după vrerea lui, căci nimănui nu îi este îngăduit să se mişte fără ştirea sa”. În timpul stăpânirii manciuriene, împăratul se numea “bogdihan” reprezentând persoana care l-a îndepărtat pe adevăratul “Fiu al Cerului”. Milescu comentează: “Nimeni nu ştie de unde a venit acest nume şi când am fost întrebaţi pentru ce îi spune «bogdihan», am răspuns că am auzit de la calmuci, de la buharani şi de la ei înşişi, dar chinezii nu ştiu nimic despre asta şi, cu toate că ei îl numesc tot aşa, nu le place să folosească acest nume.”.
În privinţa rangurilor aşa-zise “boiereşti”, autorul arată că acestea sunt cunoscute sub denumirea generică de “mandarini”, venind cu următoarea caracterizare: “Ei conduc cu multă străşnicie pe cei care le stau sub ascultare. Cu adevărat se poate spune că pe lume nu se află o altă împărăţie la fel, în care conducătorii să se străduiască atâta ca statul să fie cârmuit mai bine şi mai drept decât împărăţia chineză.”.
Stema împăraţilor chinezi nu a trecut neobservată de către emisarul Rusiei: un balaur zburător pictat pretutindeni – pe veşmintele împărăteşti, pe vase, pe pereţii incintelor imperiale. “Nu este niciun loc sau vreun lucru împărătesc pe care să nu fie pictat acest balaur căruia i se roagă de fericire ca lui Dumnezeu.”. Dragonul este singurul animal fabulos care înfăţişează toate formele puterii: *puterea cerească prin Dragonul Cerului; *puterea pământurilor prin Dragonul Gliei; *puterea subterană prin Dragonul Adâncurilor. Cel mai venerat este, desigur, Dragonul Divin stăpân peste întreaga fire, cu puteri nemărginite, capabil să se metamorfozeze.
Nu lipseşte din evocările lui Milescu descrierea unui profil intelectual al chinezilor, după ce aduce în atenţie un citat ce aparţine gânditorului antic grec Aristotel: “Asiaticii sunt mai înţelepţi decât popoarele europene, iar europenii sunt mult mai viteji decât asiaticii.”. Călătorul moldovean constată că “Chinezii cinstesc ştiinţa mult mai mult decât europenii… la ei nu se găseşte niciun singur om care să nu ştie să citească şi să scrie…; este bine scrisă doar acea filosofie care învaţă despre bunele obiceiuri şi despre toate virtuţile….; filosofii chinezi se străduiesc în tot chipul ca să afle cum să conducă mai bine poporul…; pentru ei, a vorbi puţin este calea firească a Universului.”.
În încheierea acestor însemnări, voi formula doar câteva observaţii ca cititor al Descrierii Chinei şi al Jurnalului de călătorie în China. Am rămas impresionat de volumul de informaţii culese de la o varietate a interlocutorilor de diferite ranguri. Cunoaşterea multor limbi străine i-a permis contacte multiple şi, implicit, o evaluare comparativă şi corelativă a informaţiilor scrise sau verbale, acumulate în îndelungata sa călătorie. Am remarcat echilibrul interpretativ al autorului, acesta căutând nuanţe obiective pentru fiecare aserţiune introdusă în cărţile sale. De asemenea, este de apreciat stilul pozitiv şi elegant, de veritabil diplomat, cu atât mai mult cu cât era vorba de două mari state ale lumii: China şi Rusia.
Într-o deplasare efectuată în Republica Moldova când eram Secretar General Adjunct al “Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre”, am văzut pe “Aleea Clasicilor” din centrul Chişinăului bustul Spătarului Nicolae Milescu, amplasat în anul 1957. De asemenea, am aflat că un bust al acestuia există în faţa “Bibliotecii Judeţene” din municipiul Vaslui. Oare Spătarul Nicolae Milescu nu ar merita un bust similar în Capitala României?
