Seara zilei de vineri, 4 martie 1977, orele 21:22; acestea sunt coordonatele temporale ale unei teribile tragedii: cutremurul de pământ cu magnitudinea de 7,2 grade pe Scara Richter. Au fost 1.578 de persoane decedate la nivel naţional dintre care 1.424 din Bucureşti. Atunci cultura română a devenit mai săracă şi mai tristă. Dintre marile pierderi irecuperabile mă voi referi în însemnările mele doar la câteva personalităţi din Capitala României:
*Doina Badea
Când scriem sau pronunţăm acest respectabil nume al solistei noastre de muzică uşoară ne apar imediat în memorie minunatele sale cântece: Ploaia şi noi; Vechiul pian; De ce pari trist?; La un pas de fericire; Cred în fericirea noastră; Nu vreau să văd pe nimeni trist; Se-ntorc vapoarele; Cântau privighetori; Mai spune-mi că nu m-ai uitat; Cum n-ai văzut?; Cânta un matelot.Doina Badea a interpretat, de asemenea, cu glasul său cald unele romanţe (În cârciumioara unde cântă un cobzar; De ţi-ar spune poarta ta; Romanţa inimii) şi cântece populare (Lung e drumul Gorjului; Mi-am pus busuioc în păr) ş.a. Muzicologul George Zbârcea scria următoarele despre marea noastră artistă: “Nu semăna cu nimeni şi nimeni nu va putea să o imite, fiindcă Doina Badea a fost o apariţie singulară căreia până şi cei indiferenţi îi recunosc unicitatea sa de nerepetat.”.
Absolventă a “Şcolii Populare de Artă” din Craiova, oraşul ei natal, şi-a făcut debutul artistic în 1960 la vârsta de 20 de ani pe scena “Teatrului din Deva” alături de Corul Filarmonicii de Stat “Oltenia”; în 1963 a fost angajată la Teatrul “Constantin Tănase” din Bucureşti. Doina Badea a susţinut recitaluri la ediţiile Festivalului Internaţional “Cerbul de Aur” (1968, 1971) şi a obţinut premii de interpretare la Festivalurile de la Mamaia (1963, 1964, 1967). Pe bună dreptate fusese numită “Edith Piaf a României”. În plină glorie artistică Doina Badea îşi încheia existenţa pământeană atunci când avea doar 37 de ani, la prăbuşirea Blocului “Continental” în timpul puternicului cutremur.
*Toma Caragiu
Anumite surse de presă au redat principalele episoade ale acelei triste zile de 4 martie 1977. După amiază soţia lui îl informează că se cam plictiseşte şi intenţionează să efectueze o scurtă plimbare pe Valea Prahovei; Toma o priveşte mirat încât dânsa îl întreabă: “Ce te uiţi aşa la mine de parcă ţi-ai lua adio? Te sun la 9.30 acasă.”. Între timp el pleacă la un prieten de la Gospodăria Avicolă din Titu. Seara pe Toma l-a sunat Cristian Popişteanu şi acestuia i-a spus bucuros că se pregătea pentru un turneu în străinătate. Peste câteva minute Toma îl sună pe regizorul Alexandru Bocăneţ invitându-l la el acasă spre a discuta despre proiectele viitoare. Urmează alte câteva convorbiri telefonice după care vine cutremurul apocaliptic. Abia în a şasea zi de la catastrofă, sub ruinele Blocului “Continental” nr. 3 este descoperită claia de păr creţ şi grizonat a marelui nostru artist. În ziua următoare, pe 11 martie 1977, Toma Caragiu era înmormântat la Cimitirul Bellu în apropierea locului de veci al lui Constantin Tănase. Ce tristă şi imprevizibilă vecinătate!
Toma Caragiu Foto: De la Necunoscut – Cinema, anul XI, nr. 7, 1 iulie 1973, copertă, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=142505463
*Alexandru Bocăneţ
Marele nostru regizor s-a născut la 15 februarie 1944 la Bucureşti. După absolvirea cursurilor I.A.T.C. în anul 1968 el a lucrat în Radioteleviziune, realizând zeci de show-uri şi “Gala Lunilor” cu mari solişti de muzică uşoară, actori de comedie şi corpul de balet condus de Cornel Patrichi; costumele şi scenografia erau semnate de Doina Levintza care i-a devenit o soţie adorabilă. Momentul tragic din acea seară de martie a fost astfel descris de către jurnalistul Aristide Buhoiu în cartea Din cronica unui cutremur: “Am sperat ceasuri la rând că totul nu e decât o farsă, că maşina lui Alexandru Bocăneţ e parcată întâmplător în faţa blocului în care locuieşte Toma Caragiu, că azi sau mâine îl voi vedea urcându-se la volan şi, cu nonşalanţa ştiută, îmi va face cu mâna. Dar Bocăneţ a plecat pe drumul fără întoarcere… În zilele când a plecat atât de grăbit dintre noi Bocăneţ era în febrila aşteptare a unei premiere. Căci de-abia terminase primul său film pentru marele ecran, o savuroasă comedie muzicală în care – ce bizară coincidenţă! – rolul principal îl juca Toma Caragiu!… Filmul se numeşte <Gloria nu cântă> şi trebuia să aibă premiera la sfârşitul lunii martie (1977 – n.n.). Regizorul Alexandru Bocăneţ nu va fi, însă, prezent la premiera filmului său.”.
*Corneliu M. Popescu
Cine şi-ar fi închipuit că un tânăr de 19 ani va avea parte de o viaţă atât de scurtă, fiind curmată brusc şi brutal de marele dezastru din Capitala României? În istoria literaturii române acel tânăr a rămas ca un inegalabil traducător în limba engleză al poeziei eminesciene. El studiase cu multă pasiune limba lui Shakespeare de la vârsta adolescenţei; în paralel a elaborat manuscrisul ce conţinea traducerile sale până în ziua fatidică de 4 martie 1977. Venind mai devreme acasă ca de obicei, tânărul a fost ucis de necruţătorul cutremur; a fost găsit a doua zi în braţele mamei sale. Tatăl dărâmat de durere a trăit – simultan cu tragedia pierderii soţiei şi a fiului – un alt eveniment: întrucât cele două corpuri neînsufleţite au fost furate de la morgă şi găsite abia după un an de zile fără haine şi bijuterii, la Cimitirul Bellu au fost atunci înmormântate două sicrie goale!
*Alexandru Ivasiuc
Romancierul s-a născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmaţiei. A avut o viaţă agitată cu lumini, dar şi cu multe umbre, fiind arestat în toamna anului 1956 când era student la Facultatea de Medicină; a făcut închisoare şi i s-a aplicat măsura domiciliului forţat până în anul 1963 sub acuzaţia de “uneltire contra-revoluţionară”. Fusese primul bursier român în programul internaţional de la “Universitatea Iowa” din S.U.A. A susţinut mai mulţi ani rubrica “Pro Domo” din revista “România Literară” şi a fost un cunoscător solid al tradiţiilor “contra-culturii” americane, al lucrărilor lui Herbert Marcuse ş.a. Ultima sa carte s-a intitulat “Racul” şi se referea la dictatură şi putere, la revoluţii, trădări şi conspiraţii. Alexandru Ivasiuc a murit lângă Blocul “Scala” din Bucureşti care s-a prăbuşit peste dânsul la 4 martie 1977.
Alexandru Ivasiuc Foto: De la Necunoscut – Editura Eminescu, București, 1980, back cover., Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=74460731
*Veronica Porumbacu
S-a născut la 24 octombrie 1921, fiind fiica avocatului Arnold Schwefelberg, un cunoscut activist al comunităţii evreieşti din Bucureşti. După absolvirea studiilor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Capitală, ea a fost succesiv învăţătoare, redactor la Radiodifuziunea Română, redactor şef adjunct al revistelor “Viaţa Românească” şi “Gazeta literară”, şef de secţie la Uniunea Scriitorilor. Poeta, prozatoarea şi memorialista a tradus opere ale lui Friedrich Schiller, Jean Racine, Emily Dickinson, Rafael Alberti, Jozef Atilla. În seara de 4 martie 1977 soţii Veronica Porumbacu şi Mihail Petroveanu sărbătoreau în apartamentul lor din Blocul “Continental” ultima zi a “Săptămânii Paştelui Evreiesc”. Atunci când măruntaiele pământului au început să se zvârcolească, cele două nume de prestigiu au fost îngropate sub tone de betoane şi metale.
*Mihai Gafiţa
S-a născut la 21 octombrie 1923 în comuna Baia din judeţul Suceava. În perioada 1933-1941 el a urmat studiile gimnaziale şi liceale la Fălticeni şi Botoşani. În 1946 a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a “Universităţii din Bucureşti”. Din 1961 până în 1969 a fost redactor şef al “Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă”, iar din 1970 până în 1977 redactor şef al Editurii “Cartea Românească”. A murit împreună cu soţia sa Ioana Gafiţa la cutremurul din 4 martie 1977 în Blocul “Continental” din centrul Bucureştilor.
Dumnezeu să le vegheze tuturor celor adormiţi în acea tristă seară somnul veşnic legănat de amintirile noastre!
