Un film despre viață, moarte, amintiri care dor și pierderea paradisului, în regia unuia dintre maeștrii sondării abisurilor psihologice umane
Marie era balerină într-un cunoscut corp de balet suedez. Înaintea unei repetiții pentru un spectacol important (”Lacul lebedelor”, de Ceaikovski), primește un colet cu un jurnal. De asemenea, un bărbat insista să o vadă, dar nu este lăsat să treacă mai departe de cei care asigurau paza.
După ce desface pachetul, Marie se transfigurează. În mod evident, era vorba despre ceva foarte important. Întârzie la repetiție.
Apoi, când în sfârșit sunt prezente pe scenă toate balerinele, inclusiv Marie, are loc o pană de curent. Show-ul se întrerupe.
E modul propriu al lui Bergman de a sugera că s-a întâmplat ceva cu adevărat serios, atât pe scenă, cât și în afara ei.
Dansul sublim, care urma să ”hipnotizeze” spectatorii la punerea în scenă, este întrerupt brusc de un incident banal. La fel ca în viață.
După ce are o scurtă întrevedere cu bărbatul care o căuta, un jurnalist cu care avea o relație, Marie se îmbarcă pe un feribot pentru a ajunge departe, pe o insulă în apropiere de Stockholm, la o mică locuință rurală, amplasată într-un cadru natural superb, feeric. Acolo își rememorează scene și întâmplări din urmă cu 13 ani, când cunoscuse prima iubire.
Trecutul și prezentul se întrepătrund într-o poveste complicată
Cu sensibilitatea și aplecarea către psihologia umană care-i sunt caracteristice, Bergman se folosește de acest pretext pentru a prezenta cinefilului într-o manieră care tușează felul în care se pot întrepătrunde trecutul cu prezentul, ardența clipei cu nostalgia, destinul individual cu cel artistic.
Marie își rememorează cu tristețe și nostalgie episoadele unei iubiri trecute, intense și – se va vedea ulterior – nefericite, aflate sub semnul tragismului.
Poate astăzi asemenea scene ne pot părea desuete, dar ele simbolizează, în primul rând, trăirile pe care le are cineva atunci când iubește, iar aceste trăiri există și au profunzime, indiferent de epocă.
Ca o paranteză, Bergman introduce și aici un episod în care apar fragii sălbatici, care devin cumva o temă recurentă, dacă luăm în calcul filmul de mai târziu cu același nume.
Iubirea ardentă și teama de moarte se interferează în imaginația lui Henrik, eroul masculin al peliculei, un tânăr care se îndrăgostește de Marie.
Atrăgând privirile și unui unchi, Erland, tânăra balerină va deveni ținta atenției a doi bărbați. (Erland va apărea și mai târziu și se va dovedi a fi cel care-i va trimite jurnalul lui Henrik în preajma repetiției).
O paralelă a lui Bergman cu povestea biblică: căderea în păcat și izgonirea din Rai
Secvențele următoare, cu întinderea nemărginită a apelor și o tăcere asemănătoare cu liniștea primordială, sunt introduse de regizorul suedez pentru a sugera ceva mai subtil: căderea în păcat și ruperea de cadrul idilic. Păcatul edenic, care ne îndepărtează de Paradis și ne aruncă în tumultul suferințelor și chinurilor pământești.
Așa ceva i se întâmplă, de fapt, și Mariei, care din inocența și naivitatea specifice vârstei se va trezi într-o adevărată dramă a suferinței și a înstrăinării.
…Pe acordurile sublime ale muzicii simfonice, Marie merge prin încăperi goale, părăsite, rememorându-și episoadele trecutului.
Momentele petrecute alături de Henrik, ce păreau desprinse din Rai, vor fi întrerupte de sunetele rău prevestitoare ale bufniței.
Henrik își va pierde viața într-un accident stupid pe stânci, împlinindu-se astfel în mod tragic strania sa premoniție când se gândea la moarte.
Rămasă singură cu cinicul și insensibilul unchi Erland, Marie va spune că nu crede că există un Dumnezeu – sau, dacă există, îl va urî toată viața (pentru pierderea lui Henrik).
Recăpătarea bucuriei de a trăi, peste toate suferințele
…Înapoi în prezent. Marie, lovită, rănită, aproape distrusă, în camera de machiaj.
Este din nou disputată de doi bărbați, jurnalistul care apare și la începutul filmului și maestrul coregraf, cel din urmă lansându-se într-un mic discurs care părea al diavolului (remarcabilă punere în scenă din partea cineastului suedez).
Oare viața este alcătuită preponderent din suferință? Oare toate amintirile dor? Oare destinul femeii este de a fi dorită, mereu și mereu, de toți bărbații pe care-i întâlnește pe parcursul existenței – unii mai romantici, alții mai insensibili? Oare Dumnezeu asistă, de undeva de sus, la toate dramele noastre terestre?
Pelicula lui Bergman ridică toate aceste întrebări – în același timp, celebrul cineast se ferește să dea verdicte. Prezintă, cu sensibilitate artistică și cu un ochi de bun psiholog, viața așa cum e și ”ridică niște mingi la fileu” cinefilului, care este invitat să-și pună aceleași întrebări la care să caute răspunsuri.
Deși este jucat bine, Sommarlek nu este un film de interpretare, ci unul de asociere de stări și emoții, de reverberații ale trecutului asupra prezentului și de filozofare asupra destinului uman.
La final, după ce își dă jos machiajul, Marie spune că se simte fericită – și execută perfect scena de balet.
Poate că nu e vorba de happy-end – nu are cum să fie -, ci de faptul că dacă ne dăm jos măștile și redevenim noi înșine avem o șansă în plus de a ne recăpăta bucuria de a trăi.
