Al Florin Țene
Bradul de Crăciun reprezintă astăzi unul dintre cele mai pregnante simboluri ale sărbătorii Nașterii Domnului, însă geneza și evoluția acestui obicei sunt rezultatul unui proces istoric complex, desfășurat pe parcursul mai multor secole. Studiul de față își propune să analizeze apariția bradului de Crăciun, contextul său cultural și religios, precum și etapele răspândirii sale în Europa și în spațiul românesc, utilizând o abordare istorică și comparativă.
Înainte de creștinism, arborele veșnic verde ocupa un loc central în mitologiile și credințele popoarelor europene. În special în rândul germanilor, celților și scandinavilor, arborii coniferi simbolizau permanența vieții și regenerarea naturii în timpul iernii. Solstițiul de iarnă era celebrat prin ritualuri ce includeau aducerea ramurilor verzi în spațiul domestic, ca semn al biruinței vieții asupra morții¹.
În lumea romană, Saturnaliile (17–23 decembrie) presupuneau decorarea locuințelor cu frunziș verde și schimbul de daruri, obiceiuri ce au contribuit indirect la configurarea simbolismului vegetal al sărbătorilor de iarnă². Aceste practici nu pot fi considerate antecedente directe ale bradului de Crăciun, dar ele creează un cadru cultural favorabil pentru receptarea ulterioară a simbolului arborelui.
Primele forme recognoscibile ale bradului de Crăciun apar în spațiul german în Evul Mediu târziu. Un rol esențial l-au jucat spectacolele religioase medievale („misterele”), în special cele dedicate Genezei și Căderii omului. În aceste piese, pomul paradisului era reprezentat de un arbore veșnic verde, de regulă un brad, împodobit cu mere roșii, simboluri ale păcatului originar³.
În secolele XV–XVI, pomul paradisului este transferat treptat din spațiul public în cel privat. Documente din Alsacia atestă, în 1492 și 1521, existența unor brazi împodobiți în locuințe, decorați cu fructe, dulciuri și obiecte simbolice⁴.
Secolul al XVI-lea marchează o etapă decisivă în istoria bradului de Crăciun. În contextul Reformei protestante, accentul pus pe viața domestică și pe lectura Bibliei în familie a favorizat dezvoltarea unor ritualuri casnice, între care se înscrie și bradul împodobit.
Tradiția care îl leagă pe Martin Luther de introducerea lumânărilor în brad, ca simbol al stelelor cerești din noaptea Nașterii Domnului, nu este documentată istoric, dar reflectă un adevăr cultural: în mediile luterane, bradul devine un simbol creștin al luminii lui Hristos⁵.
Inițial limitat la spațiul german protestant, bradul de Crăciun se răspândește în Europa occidentală în secolele XVIII–XIX. În Anglia, adoptarea sa este strâns legată de influența prințului Albert de Saxa-Coburg-Gotha, soțul reginei Victoria. Gravura publicată în 1848 în Illustrated London News, reprezentând familia regală în jurul unui brad împodobit, a avut un impact cultural major⁶.
În Franța, tradiția pătrunde mai ales prin Alsacia, iar în Statele Unite este adusă de imigranții germani, devenind un simbol național abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea⁷.
În cultura tradițională românească, bradul avea deja o semnificație rituală profundă, fiind prezent la nunți, înmormântări și alte momente de trecere. Etnologii au interpretat acest arbore ca simbol al continuității vieții și al legăturii dintre lumea pământească și cea spirituală⁸.
Obiceiul bradului de Crăciun, în forma occidentală, pătrunde în spațiul românesc în secolul al XIX-lea, prin intermediul mediului urban și al influențelor culturale germane, în special în Transilvania. Ulterior, tradiția este asimilată și reinterpretată în cheie creștin-ortodoxă, devenind parte integrantă a sărbătorii Nașterii Domnului.
Bradul de Crăciun nu este rezultatul unui act fondator unic, ci al unei evoluții istorice îndelungate. De la arborele sacru al solstițiului de iarnă, la pomul paradisului medieval și, în cele din urmă, la simbolul creștin al luminii și al vieții veșnice, bradul ilustrează capacitatea tradițiilor de a se adapta și de a se resemnifica în funcție de contextul cultural și religios.
Note
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, București, Humanitas, 1992.
Jörg Rüpke, The Roman Calendar from Numa to Constantine, Oxford University Press, 2011.
Bernd Brunner, Inventing the Christmas Tree, Yale University Press, 2012.
Ibid.
William D. Crump, The Christmas Encyclopedia, McFarland, 2013.
Judith Flanders, Christmas: A Biography, Thomas Dunne Books, 2017.
Karal Ann Marling, Merry Christmas! Celebrating America’s Greatest Holiday, Harvard University Press, 2000.
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1985.
Bibliografie selectivă
Brunner, Bernd. Inventing the Christmas Tree. New Haven–London: Yale University Press, 2012. Crump, William D. The Christmas Encyclopedia. Jefferson: McFarland, 2013. Eliade, Mircea. Tratat de istorie a religiilor. București: Humanitas, 1992. Flanders, Judith. Christmas: A Biography. New York: Thomas Dunne Books, 2017. Marling, Karal Ann. Merry Christmas! Celebrating America’s Greatest Holiday. Cambridge, MA: Harvard University Press, 2000. Rüpke, Jörg. The Roman Calendar from Numa to Constantine. Oxford: Oxford University Press, 2011. Vulcănescu, Romulus. Mitologie română. București: Editura Academiei, 1985.
