Al.Florin Țene
Președintele internațional al Ligii Scriitorilor
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Cetățean de Onoare al municipiului Drăgășani
Volumul de poezie Furtunile sufletului al scriitoarei Mihaela CD se înscrie într-o paradigmă lirică a confesiunii elegiace, dominată de experiența-limită a pierderii părinților și de tentativa reconstituirii unei ordini afective într-un univers fracturat de absență. Cartea, apărută în diaspora canadiană, sub egida unei familii de scriitori profund implicate în promovarea culturii române, relevă nu doar o sensibilitate individuală, ci și o conștiință identitară, articulată prin limbaj poetic și printr-o etică a memoriei.
Structura volumului este atent construită, iar paratextul funcționează ca un cadru hermeneutic. Motto-ul autoarei – „Furtuna nu doboară arborele cu rădăcini puternice, ci pe acela căruia i-au fost retezate rădăcinile” – introduce metafora centrală a volumului: rădăcina ca simbol al filiației și al stabilității ontologice. Pierderea părinților echivalează cu o mutilare a rădăcinilor ființei, iar poezia devine un act de reînrădăcinare simbolică.
Dedicația – „Cu infinita iubire / În memoria scumpilor mei părinți, Zamfira și Cornel” – fixează clar dimensiunea elegiacă a volumului, transformând discursul liric într-un ritual al comemorării. În același timp, „Cuvântul editorului”, semnat de Johnny Ciatloș Deak, subliniază caracterul terapeutic al scrisului și dimensiunea spirituală a poeziei, insistând asupra relației dintre suferință și creație .
Tema dominantă este doliul, dar nu unul inert, ci unul dinamic, care generează interogație metafizică și aspirație către transcendență. Poezia „Nu-i drept” exprimă ruptura ontologică produsă de moartea părinților:
„Se rupe-n tine-un fir imaginar / Ce l-ați țesut pe-a vieții grapă” .
Această „rupere” devine leitmotivul volumului, reluat în multiple variante: dorul, vinovăția, neputința, nostalgia. În poemul „Gânduri cu dor”, absența este formulată prin imposibilitatea întoarcerii „acasă”, loc devenit inaccesibil în sens existențial .
În același timp, poeta refuză o viziune nihilistă asupra morții. Discursul liric este impregnat de o profundă credință creștină, care transformă moartea într-o trecere:
„Moartea este considerată o nouă viață, veșnică, fără durere” .
Astfel, volumul oscilează între lamentație și speranță, între pierdere și promisiunea revederii.
Titlul volumului este emblematic: „furtuna” devine metafora totalizatoare a trăirilor interioare. Aceasta apare sub diverse forme: uragan, val, foc, întunecare. În poemul „Furtunile sufletului”, memoria afectivă declanșează un veritabil cataclism interior:
„Amintiri dragi mă răscolesc / Furtunile-mi stârnesc în suflet” .
Imaginarul este predominant natural, cu elemente precum vântul, frunza, marea, cerul, fulgii – toate convertite în simboluri ale instabilității și ale trecerii timpului. De remarcat este și frecvența motivului „dorului”, specific liricii românești, care capătă aici accente dramatice: dorul nu mai este doar nostalgie, ci o formă de suferință ontologică.
Poezia Mihaelei CD se caracterizează printr-un discurs confesiv direct, apropiat de oralitate, ceea ce facilitează empatia cititorului. Adresarea către părinți („tată”, „mamă”) sau către divinitate („Dumnezeul meu divin”) creează impresia unui dialog continuu, chiar și dincolo de moarte.
Această dimensiune dialogică este esențială: poeta nu acceptă ruptura definitivă, ci încearcă să mențină o relație simbolică cu cei dispăruți. În poemul „Când stau de vorbă cu Iisus”, comunicarea devine mijloc de alinare și reconstrucție spirituală .
Un alt nucleu tematic îl constituie reflecția asupra timpului. Poezia „Ce-i clipa?” dezvoltă o meditație asupra efemerității, în care clipa este simultan nimic și totalitate . Această ambivalență reflectă conștiința tragică a existenței: omul este prins între dorința de permanență și realitatea trecerii.
În același registru, „Scara către cer” propune o metaforă a vieții ca ascensiune inevitabilă spre moarte, sugerând caracterul inexorabil al destinului uman .
Volumul are și o dimensiune etică: poeta afirmă valorile familiei, ale credinței și ale memoriei. În contextul diasporei, aceste valori capătă o semnificație suplimentară, devenind instrumente de conservare identitară. Poezia despre mama rămasă acasă sau despre distanța dintre copii și părinți reflectă drama emigrării și vinovăția asociată acesteia.
Furtunile sufletului este un volum de poezie profund confesiv, construit pe tensiunea dintre pierdere și speranță, dintre durere și credință. Mihaela CD reușește să transforme experiența personală a doliului într-un discurs liric cu valoare universală, în care cititorul regăsește propriile întrebări despre viață, moarte și sens.
Prin sinceritatea trăirii, prin recursul la simboluri accesibile și prin intensitatea emoțională, poezia sa se înscrie în tradiția liricii elegiace românești, dar capătă și o dimensiune contemporană, marcată de experiența diasporei și de nevoia de reconectare la rădăcini.
Volumul confirmă o voce poetică autentică, pentru care scrisul nu este doar artă, ci și formă de supraviețuire spirituală – o „terapie a sufletului”, așa cum inspirat remarca editorul.
