Dr. Dan Mihai Bârliba
Am amintiri preţioase despre întâlnirea mea cu renumitul filosof şi logician belgian Jean Ladrière. Eram Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor”/U.I.S. cu sediul la Praga şi în acea perioadă (1972-1980) îmi pregăteam teza de doctorat în domeniul teoriei sistemelor logice; conducătorul disertaţiei mele era prof. dr. Gheorghe Enescu după decesul primului conducător, academicianul Athanase Joja. În vara anului 1978 am fost desemnat să reprezint U.I.S. la un seminar european pe tema educaţiei universitare care avea loc la Leuven/Louvain; atunci am îmbinat participarea la acea manifestare cu o vizită de câteva ore la “Universitatea Catolică”, pregătindu-mi în prealabil o discuţie scurtă cu distinsul profesor despre care ştiam şi citisem unele cărţi şi articole de specialitate.
Visul meu s-a realizat şi – mai mult decât atât – am fost invitat să iau prânzul cu dânsul la cantina universitară şi să continuăm discuţia în limba franceză; îmi amintesc faptul că mi-a vorbit în termeni elogioşi despre Athanase Joja, regretând enorm dispariţia sa din lumea logicii şi a istoriei acestei discipline. A rămas impresionat când i-am spus că printre primele mele articole ştiinţifice, elaborate când eram încă student, s-au aflat două despre Ludwig Wittgenstein şi “Cercul de la Viena”; atunci mi-a declarat că s-a preocupat de reinterpretarea operei gânditorului austriac şi de analiza scrierilor neopozitiviştilor, înfiinţând în cadrul universităţii unde lucra un centru de filosofia ştiinţelor şi acordând atenţia cuvenită atât filosofiei analitice, cât şi empirismului logic.
În cele ce urmează, voi prezenta personalitatea profesorului belgian pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte nu doar din cărţile şi studiile sale care, potrivit analiştilor, însumează o bibliografie de 111 pagini.
Acesta s-a născut în anul 1921 la Nivelles, mama sa fiind de etnie armeană, iar tatăl – un arhitect local foarte cunoscut şi apreciat pentru talentul lui. După ce a absolvit studiile de matematică şi filosofie la Universitatea pe care am vizitat-o, el şi-a început cariera ca cercetător la “Fundaţia Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică”, fiind ulterior numit şef al Catedrei de filosofia ştiinţei şi filosofia naturii. Cartea sa intitulată Les limitations internes des formalismes, publicată în anul 1957, este considerată o lucrare de referinţă în domeniul teoriei demonstraţiei logice; când m-am prezentat la dânsul, citisem deja acel volum care fusese esenţial în elaborarea tezei mele de disertaţie, la recomandarea academicianului Athanase Joja şi am avut onoarea de a reveni de la Louvain cu un exemplar al acestei cărţi pe care se afla dedicaţia lui Jean Ladrière.
Distinsul profesor universitar era ferm şi consecvent convins de rolul formalismului în multiple zone ale filosofiei ştiinţei, consacrând o serie de studii unde explica specificitatea şi virtuţile acestuia. Îmi permit să citez în acest context un pasaj din eseul Le formalisme et le sens: “Limbajul formal promovează semnificaţii prin resursele sale proprii şi oferă un acces original la acele zone ale semnificaţiei care nu ar fi fost cunoscute altfel.”. În alte eseuri, Jean Ladrière elaborează rolul şi natura teoriei în ştiinţele empirice. În acel context interpretativ, dânsul a criticat opinia potrivit căreia conţinutul unei anumite teorii ar putea fi redus la experienţele care o confirmă; a subliniat rolul euristic al teoriilor şi conceptelor teoretice, arătând că teoriile anticipează şi configurează experienţa.
Cred, însă, că ar fi eronată percepţia că profesorul Ladrière şi-ar fi limitat îndelungatele cercetări la studierea teoriilor ştiinţifice şi a limbajelor formale. A investigat, de asemenea, relaţia complexă dintre limbajul ştiinţei şi limbajul credinţei, având contribuţii esenţiale la filosofia religiei; oricine îşi poate închipui că în anii studenţiei mele nu puteam, totuşi, să mă apropii de acest domeniu care ar fi fost contraproductiv pentru întreaga mea formaţie teoretică. Totuşi, ulterior mi-au devenit familiare cărţi ale sale ca: L’articulation du sens, volume I. Discours scientifique et parole de la foi/1970şi L’articulation du sens, volume II. Le language de la fois/1984.
Cu un an înaintea vizitei mele, Jean Ladrière publicase o carte cu caracter filosofic general: Les enjeux de la rationalité. Le defis de la science et de la technologie aux cultures; în această lucrare, dânsul studiase aprofundat dinamica internă a ştiinţei şi tehnologiei, arătând cum cele două generează o supra-structură care devine din ce în ce mai autonomă; de asemenea, argumenta în mod coerent felul cum acestea se manifestau în zonele eticii şi esteticii. Profesorul Jean Ladrière a avut un rol substanţial în elaborarea amplului proiect asumat de către “Presses Universitaires de France”, numit Encyclopedie philosophique universelle unde şi-a propus şi a realizat analiza doctrinelor epistemologice ale secolului al XX-lea.
Jean Ladrière a fost caracterizat ca “un filosof al speranţei”. Era convingerea sa că puterea creativă a raţiunii implică deschiderea ei către cercetarea sensului care depăşeşte experienţa ştiinţifică per se, dar care este indispensabilă pentru orice experienţă umană. Raţiunea este aşadar un proces şi nu se poate închide în sine însuşi. Datorită acestei deschideri, dânsul a elaborat conceptul filosofic de speranţă. Dacă filosofia are o devenire, aceasta nu poate fi fondată decât pe speranţă. Dincolo de orice aspecte negative cum ar fi genocidul, terorismul de orice fel, războaiele interminabile şi politicile înşelătoare, filosoful caută, fără a se descumpăni, sensul veritabil al vieţii umane, instaurarea unei lumi mai bune, un regim democratic, o societate umană marcată de “sigiliul adevărului şi al dreptăţii”; un filosof are, de asemenea, nevoie de speranţă. Este meritul incontestabil al lui Jean Ladrière de a-şi fi asumat, cu maximă grijă epistemologică, conceptul pur filosofic de speranţă. Marele filosof şi logician părăsea lumea gândirii europene şi universale la vârsta de 86 de ani, în 2008. După întâlnirea memorabilă din 1978, am mai procurat alte cărţi ale sale, traduse în româneşte sau ediţii în limba franceză care au fost studiate de mine şi de soţia mea, profesor universitar de filosofie, în elaborarea unor cursuri şi lucrări de specialitate; de asemenea, am în biblioteca personală o scriere de referinţă a lui Paul Ricoeur, intitulată Histoire et vérité. L’histoire de la philosophie et l’unité du vrai (Paris, Le Seuil, 1955).
Voi încheia acest articol cu o amintire legată de susţinerea tezei mele de disertaţie, în ziua de 13 decembrie 1979, la “Universitatea din Bucureşti”, Facultatea de Filosofie. La un moment dat, cineva din rândul asistenţei (un personaj nesemnificativ de la “Politehnică”) a intervenit cu o observaţie plină de aroganţă, pretins savantă, dar total deplasată ce indica faptul că habar nu avea de problematica tezei apreciate unanim de membrii comisiei, universitari de prestigiu din Bucureşti şi din Iaşi. L-am lăsat să vorbească, apoi am scos din mapa mea documentară o filă în limba franceză, precizând cu zâmbetul pe buze că – deşi nu obişnuiesc să utilizez argumentum ad hominem/argumentul autorităţii în locul unor argumente personale – sunt nevoit să dau un răspuns ad-hoc; era o scrisoare primită de la profesorul belgian Jean Ladrière ca răspuns la un mesaj al meu despre teza de disertaţie ce urma să o susţin, în care distinsul profesor mă felicita şi îmi dorea mult succes în continuare; nu voi uita niciodată aplauzele primite de la cei prezenţi, generate de replica elegantă, dar fermă a unui doctorand care devenea atunci doctor în logică; oricum, eram extrem de bucuros că spectrul distinsului profesor belgian era atunci şi acolo solidar cu mine şi cu Adevărul de netăgăduit.
