Consacrată sub denumirea internațională de „Directiva MDR” – acronim pentru Mandatory Disclosure Regime (în sensul de regim de raportare fiscală obligatorie), Directiva (UE) 2018/822 de modificare a Directivei 2011/16/UE vizează schimbul automat obligatoriu de informații în domeniul fiscal cu privire la modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării și prevede ca termen de implementare la nivelul statelor membre finalul anului 2019.
Actul normativ introduce un nou mecanism de raportare către autoritatea fiscală națională a tranzacțiilor (denumite modalități) transfrontaliere care îndeplinesc anumite criterii (denumite semne distinctive). Scopul final este de a facilita identificarea de către autoritățile fiscale europene a modalităților transfrontaliere potențial agresive, în urma efectuării între acestea a unui schimb automat de informații raportate la nivel național.
Deși reacțiile și discuțiile la nivel european față de noile obligații de raportare fiscală continuă să fie intense, implicând dezbateri și chiar negocieri între organizațiile patronale ale diverselor tipuri de entități posibil obligate la raportare și organismele fiscale naționale care ar trebui să administreze și să supravegheze raportarea, în România, ecourile noilor cerințe încă nu și-au făcut simțită prezența.
Iată câteva dintre aspectele esențiale ale noii legislații – cine, ce și când ar trebui să raporteze, care sunt punctele „sensibile” care ar merita o analiză și o atenție sporită în implementare, atât din partea administrației fiscale naționale, cât și a entităților posibil raportoare.
Intermediarii obligați la raportare
Directiva MDR se aplică, în primul rând, intermediarilor care proiectează, comercializează, organizează, pun la dispoziție în vederea implementării sau gestionează implementarea unei modalități transfrontaliere care prezintă unul sau mai multe semne distinctive.
În mod distinct, sunt însă obligați să raporteze și prestatorii de servicii care sunt implicați în mod direct sau indirect în modalitatea transfrontalieră respectivă. Aceștia sunt definiți ca fiind persoanele care, având în vedere faptele și circumstanțele relevante și pe baza informațiilor disponibile, a cunoștințelor de specialitate relevante și a înțelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, știu sau ar fi rezonabil să știe că s-au angajat să furnizeze, direct sau prin intermediul altor persoane, ajutor, asistență sau consiliere cu privire la proiectarea, comercializarea, organizarea, punerea la dispoziție în vederea implementării sau gestionarea implementării unei modalități transfrontaliere raportabile.
În cazul în care nu există un intermediar în tranzacție sau intermediarul este exceptat de la raportare în baza unui privilegiu profesional legal, obligația de raportare revine contribuabilului relevant.
Obiectul raportării – modalitățile transfrontaliere care prezintă semne distinctive
Directiva MDR are în vedere raportarea modalităților transfrontaliere care îndeplinesc unul sau mai multe dintre semnele distinctive enumerate de Directivă.
Modalitatea transfrontalieră raportabilă poate însemna una sau mai multe tranzacții, părți sau pași dintr-o tranzacție, care implică entități din mai multe state membre sau/și state terțe, adică, într-un sens larg, participanți la tranzacții sau activități în jurisdicții diferite sau, în mod separat, tranzacții care ar putea avea un impact asupra schimbului automat de informații sau a identificării beneficiarilor reali.
Chiar dacă Directiva MDR vorbește în mod clar de tranzacții transfrontaliere, există deja cazuri în care statele membre au implementat, sau au în vedere, extinderea obligației de raportare și cu privire la tranzacții locale – a se vedea în acest sens Polonia, care are o legislație MDR funcțională încă de la începutul anului 2019, sau Germania unde legislația de implementare este la nivel de proiect destul de avansat.
Termenele de raportare
Directiva MDR prevede că va fi aplicabilă din 1 iulie 2020, în sensul de intrare în vigoare a obligațiilor de raportare ale intermediarilor.
Începând cu această dată, persoanele raportoare sunt obligate să efectueze raportarea într-un termen de 30 zile, care începe să curgă în mod diferit în funcție de tipul de entitate raportoare.
În plus, Directiva MDR prevede și așa-zisa raportare retrospectivă, în sensul că modalitățile transfrontaliere raportabile al căror prim pas în implementare a avut loc între data intrării în vigoare a directivei (respectiv 25 iunie 2018) și data aplicării directivei (1 iulie 2020) trebuie raportate până la 31 august 2020.
În loc de concluzie – este o veste bună faptul că mai avem timp pentru transpunerea Directivei MDR ?
În următoarele șase luni, potențialii raportori vizați ar trebui deja să inițieze o analiză a tuturor tipurilor de tranzacții în care sunt în mod predilect implicați, pentru a determina care dintre aceste tranzacții pot prezenta semne distinctive, urmată de o implementare la nivel organizațional a unei abordări cu privire la, printre altele, alocarea responsabilităților în analiză și în raportarea efectivă.
În paralel, toate tranzacțiile susceptibile de semne distinctive și al căror prim pas în implementare a fost făcut între 25 iunie 2018 și 1 iulie 2020 ar trebui deja analizate din perspectiva Directivei MDR și apoi pregătite informațiile pentru a permite o raportare efectivă cel târziu la data de 31 august 2020.
În plus, timpul rămas ar putea fi utilizat pentru inițierea de discuții proactive la nivelul organizațiilor profesionale în colaborare cu autoritățile fiscale, pentru a înțelege și clarifica aspectele care au fost lăsate netranșate de Directiva MDR. Aceste arii „gri” ar putea fi utilizate ca spațiu de manevră în sens pozitiv pentru a construi o interpretare – de preferat, prin ghiduri de clarificare emise și validate inclusiv de autoritățile fiscale.
Autori: Andra Cașu, Partener Asociat, Departamentul de Asistență Fiscală și Juridică EY România și Alexandra Ovedenie, Avocat, Radu și Asociații SPRL
