Acest articol este dedicat unei mari personalităţi a culturii româneşti contemporane. Destinul căruia i s-a supus merită a fi prezentat nu doar celor de astăzi, dar şi celor de mâine, chemaţi să desluşească multiple sensuri şi învăţăminte.
O singură dată în viaţa mea, în anul 1971 am ajuns să o văd, să o ascult şi să o respect profund; mă invitase fostul meu profesor de logică matematică, Petre Bieltz ca să mergem împreună măcar pentru o oră de curs – stând incognito în ultima bancă a amfiteatrului din centrul Capitalei – al Doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, profesor universitar la Catedra de Literatură Universală şi Comparată a “Universităţii din Bucureşti”. După acel moment memorabil, am plecat împreună spre Facultatea noastră de Filosofie, într-o tăcere deplină pe care bunul şi regretatul meu prieten a interpretat-o drept o “acceptare totală a celor auzite” şi mărturisesc că avea mare dreptate. Peste mulţi ani, în documentarea personalăşi în cea a viitoarei mele soţii pentru elaborarea şi publicarea unor cărţi despre Titu Maiorescu, am aflat cum Doamna Profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga reuşise cu rară măiestrie să îl scoată pe marele critic şi estetician din “umbra autorităţii” lui Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga a văzut lumina zilei la 20 august 1920 în Bucureşti, părinţii săi fiind Maria Apostol şi Nicolae Dumitrescu; un amănunt de natură semantică: “Zoe” înseamnă “viaţă” în limba greacă. La o fragedă vârstă, a luat cunoştinţă cu literatura clasică franceză şi germană prin cărţile date de tatăl ei care era de profesie jurist. În paralel, de la bunicul său care era preot s-a deprins cu universul credinţei (spovedania; împărtăşania; preceptele ortodoxe; pildele şi sacrificiile Sfinţilor). Împiedicată, din cauza tuberculozei, ca să facă o carieră muzicală, Zoe a urmat drumul ales de părinţii săi, studiind Dreptul şi Literele la “Universitatea din Bucureşti”. Obişnuia să afirme că această cotitură în viaţa proprie a fost înţeleasă ca “un deget de Sus care m-a mânat; eu nu i-am spus destin, i-am spus Dumnezeu.”.
A fost meritul incontestabil al profesoarei introducerea Bibliei în bibliografia obligatorie a literaturii universale, considerând că aceasta este “cea mai mare carte a umanităţii”. Din respectul neabătut pentru lumea credinţei, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ducea deseori grupuri de elevi la biserică şi purta crucea la gât sub aparenţa unui obiect de artă. A cununat, după ritualul creştinesc, 17 perechi şi a botezat 11 copii, mergând, de fiecare dată, fără niciun fel de jenă la biserică. A fost un exemplu de dăruire pedagogică, promovând “viaţa pe verticală” pe care o vedea ca “un drum al minţii spre Dumnezeu”; avea două repere fundamentale: frica faţă de Divinitate şi ruşinea faţă de oameni. După moartea soţului, dânsa s-a călugărit, primind numele de Maica Benedicta şi făcând următoarea mărturisire: “Am socotit că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure se retrăgeau la mănăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.”. Întrebată fiind: “Ce înseamnă moartea pentru dumneavoastră?”, Maica Benedicta a răspuns: “Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit – asta numai Mântuitorul ştie.”.
Reperele biografice fac să strălucească puternic şi peren o personalitate excepţională a culturii noastre: profesor universitar şi şef al Catedrei de Literatură Universală şi Comparată de la “Universitatea din Bucureşti”; visiting professor la Universitatea din Amsterdam; director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu” din Bucureşti; membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată; membru corespondent al Academiei Române; preşedinte al Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată; membru al Academiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa; membru titular al Academiei Române; vicepreşedinte al Academiei Române; director al Accademia di Romania din Roma; membru al Academia Europaea din Londra; preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române; director al revistei Synthesis şi al Revistei de istorie şi teorie literară.
I s-au decernat de-a lungul anilor prestigioase distincţii naţionale şi internaţionale: 1977/Ordinul Bulgariei “Sfinţii Metodiu şi Chiril”; Ordine al Merito della Repubblica Italiana în grad de Comandor/1978 şi în grad de Grande Ufficiale/1996; 1988/Premiul Internaţional “Herder”; 1993/Premiul “Adelaide Ristori”; 2003/Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Ofiţer.
Vestitul academician şi eminescolog a hotărât să se retragă definitiv în liniştea Mănăstirii Văratic pe care am avut prilejul de a o vizita, în anii copilăriei, împreună cu fratele meu mai mic şi cu părinţii noştri. Numele Benedicta l-a luat în amintirea monahiei Benedicta Braga în a cărei casă de la Văratic a locuit multe veri în ultimele trei decenii ale vieţii sale. Într-un articol pe care l-am citit cu mare interes, arhimandritul Mihail Daniliuc scria următoarele: “Mi se pare de-a dreptul impresionant să laşi titluri academice, universitare, faima lumească, un epilog al vieţii, încununat de nenumărate succese pentru un trai smerit în tihna unei chilii şi pentru ritmatul obicei al rostogolirii boabelor de metanii în tactul sonor al toacei şi clopotul unei chinovii (mănăstiri – n.n.). Dar pentru ce această renunţare? Totul pentru Dumnezeu, pentru o viaţă mai aproape de El.”. Zoe Dumitrescu-Buşulenga mărturisise cândva: “Eu sunt bătrână şi cu atât mai mult, apropiindu-mă de sfârşit, socotesc lucrurile acestea ca pe cele mai mari bucurii: bucuriile spirituale, de natură spirituală. O participare la o liturghie extraordinară, la o rugăciune extraordinară – acestea sunt, după părerea mea, cele mai mari bucurii.”.
Zoe Dumitescu-Buşulenga s-a stins din viaţă în ziua de 6 mai 2006, la vârsta de 85 de ani, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Patriarhul Teoctist scrisese la 27 iulie 2007 acest text emoţionant pe care îl redau integral în încheierea articolului meu: “Comemorarea binecredincioasei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, la mai bine de un an de la trecerea ei în veşnicie, reprezintă pentru noi încă un prilej de a evoca personalitatea unui distins şi reputat membru al Academiei Române. Vestea trecerii la Domnul a acestei credincioase fiice a Bisericii noastre strămoşeşti, în prealuminatele şi sfintele zile ale Învierii Domnului, sărbătorite anul trecut, ne-a întristat atât pe slujitorii altarelor străbune, cât şi pe cei ai aşezămintelor culturale ale ţării, în frunte cu Academia Română şi alte instituţii de peste hotare, unde adormita în Domnul a semănat frumuseţile gândirii şi ale scrisului românesc. În aşezămintele noastre de învăţământ superior, în adunările tinerilor doritori de cuvânt ziditor de suflet, prezenţa şi cuvântul Doamnei Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga era ales, elegant şi profund convingător. Chiar în deceniile trecute, când Biserica şi învăţătura Mântuitorului Hristos erau îngrădite cu străşnicie, curajul acestei purtătoare de mir a cuvântului lui Dumnezeu a rămas pildă de apostolat pentru credincioşi. Alegându-şi loc de aşteptare a învierii celei de obşte în cimitirul sfintei Mănăstiri Putna, la lumina candelei de la Moaştele Sfântului ei Ctitor, se adevereşte, încă o dată, <Scriptura> care zice: <Fericită este calea în care mergi astăzi, suflete, că s-a gătit ţie loc de odihnă.>. Veşnică să-i fie pomenirea!”.
