Gelu Dragoș, UZPR
Poemul „Brâncuși – Veșnicia sărutului”, de Al. Florin Țene, se înscrie într-o categorie a poeziei de evocare culturală în care biografia unei personalități este convertită în materie reflexivă. Poemul nu urmărește constituirea unui portret biografic în sens documentar, ci reconstruirea unui Brâncuși mitic, filtrat prin sensibilitatea unui eu liric preocupat de raporturile dintre origine, creație, iubire, memorie și timp.
Subtitlul – „O călătorie lirică în universul titanului de la Hobița” – indică deopotrivă direcția tematică și natura discursului. Termenul „călătorie” presupune o succesiune de spații și stări, în timp ce „universul” mută biografia din planul particular în cel al unei totalități simbolice. Brâncuși nu mai este doar omul, sculptorul sau românul plecat la Paris, ci devine un principiu de organizare a lumii.
Hobița, Craiova, Parisul, atelierul, femeile, sculpturile și experiența exilului nu sunt simple elemente descriptive. Ele sunt trepte ale unei inițieri. Fiecare etapă a existenței artistului este reinterpretată prin prisma operei, până când viața și creația ajung să se confunde: „Hobița, copilăria îi crescuse rădăcini,/ cu miros de fân și clopote de dimineață,/ iar mâinile, înainte de-a ști ce-i arta,/ știau deja să vorbească prin lemn.// A plecat spre lume cu dorul în spinare,/ ca un râu care refuză să rămână izvor,/ și fiecare pas îi era o daltă,/ izbind pământul pentru a scoate lumină.// La Craiova, atelierul i-a fost școală,/ la Paris, singurătatea i-a fost academie,/ iar sărăcia, această profesoară fără milă,/ i-a predat alfabetul încăpățânării.// Într-o zi a privit piatra și a înțeles/ că forma doarme înăuntru ca un animal,/ iar sculptorul nu trebuie s-o nască,/ ci doar să-i deschidă ușa.// Așa începea aventura lui în marmură,/ cu un ciocan care bătea ca o inimă,/ și fiecare lovitură era o întrebare/ la care materia răspundea prin tăcere.// El nu sculpta trupuri, ci plecări,/ nu chipuri, ci clipe fără sfârșit,/ nu păsări, ci însăși dorința de zbor,/ nu săruturi, ci foamea de apropiere.” Din versurile autorului Al. Florin Țene observăm că artistul nu răspunde prin discurs, ci prin formă. Tăcerea nu este absența comunicării, ci materia originară din care se naște arta. Un prim palier fundamental al poemului este reprezentat de relația dintre artist și locul originii sale. Hobița nu este tratată ca simplu reper geografic. Ea devine o matrice spirituală, un spațiu arhetipal în care se formează sensibilitatea viitorului sculptor. Mirosul de fân, clopotele, lemnul și obiectele gospodărești alcătuiesc un univers în care materia cotidiană posedă deja o dimensiune artistică. Versurile referitoare la sat sunt importante tocmai pentru că explică retrospectiv originea concepției brâncușiene despre formă. Artistul nu apare ca un creator rupt de tradiție, ci ca unul care transfigurează experiența tradițională într-o modernitate radicală. Poemul afirmă explicit că în lumea rurală fiecare obiect „avea suflet”: „securea, fântâna, poarta, căruța”. Enumerarea are o funcție mai profundă decât cea decorativă fiindcă sugerează o ontologie a obiectului: lumea materială nu este inertă, ci participă la existență.
Drumul către Craiova și Paris reprezintă, în economia poemului, desprinderea de originea imediată și intrarea într-un spațiu al confruntării. Imaginea „dorului în spinare” este revelatoare: plecarea nu înseamnă abandonarea originii, ci transportarea ei într-un alt spațiu. Parisul este prezentat ca loc al singurătății și al încercării: „În Atelierul din Impasse Ronsin,/ lumina intra ca o musafiră discretă,/ atingea lucrările și pleca,/ lăsând în urmă o altă lumină.//Acolo, sculpturile nu stăteau,/ ci așteptau să fie înțelese,/ ca niște ființe fără glas/ care știau mai multe decât oamenii.// Brâncuși avea barba plină de timp,/ ochii adânci ca două fântâni/ și mâinile unui țăran cosmic/ care ara cerul cu dalta.// Nu voia să fie numai român,/ nici numai european,/ voia să fie om printre oameni,/ cu rădăcina acasă și privirea în univers.// Iar iubirea pentru țară nu era o lozincă pe buze,/ ci o coloană nevăzută care îi ținea sufletul drept./ El își amintea de Gorj/ când Parisul devenea prea rece,/ și auzea în piatră/ glasul femeilor de la sat.// Poate că toate iubirile lui aveau undeva/ un miros de pământ,/ fiindcă omul care pleacă departe/ își poartă patria în respirație.” Poemul insistă asupra acestei dimensiuni a rezistenței: critica, sărăcia și neînțelegerea nu îl determină pe Brâncuși să renunțe, ci îl obligă să-și radicalizeze limbajul.
Una dintre cele mai consistente dimensiuni estetice ale poemului este concepția despre raportul dintre sculptor și materie. Imaginea potrivit căreia „forma doarme înăuntru ca un animal” transformă piatra într-un organism latent. Sculptorul nu este creatorul unei forme arbitrare, ci cel care îi permite acesteia să iasă la suprafață. Această idee revine într-o formulare de mare importanță: „Nu lucra materia împotriva ei,/ ci o asculta până când forma/ își rostea singură numele/ într-o limbă fără alfabet.” Aici se află, poate, una dintre cele mai clare formulări ale concepției estetice atribuite lui Constantin Brâncuși. Materia nu trebuie învinsă, ci ascultată iar sculptorul nu mai este stăpânul absolut al materiei, ci interpretul ei.
Poemul formulează foarte clar opoziția dintre reprezentare și esență: „Când lumea cerea asemănare,/ el oferea esență;/ când i se cerea chip,/ el răspundea cu oul începutului.” Consider că această antiteză are valoare de manifest poetic. „Asemănarea” aparține exteriorului; „esența” aparține profunzimii. „Chipul” este particular, în timp ce „oul” trimite la originea universală a vieții.
Prin urmare, poemul interpretează modernismul brâncușian nu ca simplă renunțare la figurativ, ci ca o căutare a formei originare iar această perspectivă explică și seria de negații din partea timpurie a poemului: „nu trupuri, ci plecări,
/ nu chipuri, ci clipe fără sfârșit,/ nu păsări, ci însăși dorința de zbor,/ nu săruturi, ci foamea de apropiere.” Construcția repetitivă „nu…, ci…” funcționează ca o adevărată metodă interpretativă. Al. Florin Țene desprinde obiectul artistic de aparența lui și îl redefinește prin principiul său interior, astfel, pasărea devine „dorință de zbor”, sărutul devine „foame de apropiere”, iar trupul devine „clipă”.
În poemul lui Al Florin Țene operele lui Brâncuși formează un sistem simbolic coerent, astfel „Coloana fără sfârșit ” reprezintă verticalitatea; „Poarta Sărutului” reprezintă trecerea și comuniunea; „Masa Tăcerii” este legată de memorie și absență și devine locul simbolic unde nu se consumă hrana materială, ci „amintirile celor care pleacă”; „Pasărea” exprimă aspirația către eliberarea de gravitație și zborul spre infinit. Prin această interpretare, ansamblul brâncușian poate fi citit ca o gramatică simbolică a depășirii condiției umane: verticalitatea – depășirea; poarta – marea trecere; masa – memoria; zborul – libertatea, iar toate aceste direcții converg către aceeași aspirație: abolirea limitelor.
Tema iubirii ocupă un loc important în poem, însă erosul este rareori tratat în registru pur sentimental, el devine o confruntare cu limitele timpului. Margit Pogány este integrată în această viziune prin transformarea chipului său în formă artistică: „chipul ei s-a mutat în marmură, / unde dragostea nu mai putea îmbătrâni”.
Sărutul devine o metaforă a salvării clipei: „O sărutare putea dura o secundă, / dar el o făcea să țină cât un mileniu.” Secunda și mileniul reprezintă două regimuri temporale, timpul biologic și timpul artei.
Una dintre cele mai fertile idei ale poemului este aceea că absența poate deveni materie artistică: „Brâncuși iubea femeia și după plecare, / fiindcă absența îi devenea materie, / iar dorul, sculptorul nevăzut…”Această imagine modifică radical raportul dintre iubire și creație. Artistul nu creează numai din prezența modelului, ci și din imposibilitatea de a-l mai avea iar dorul devine un al doilea sculptor.
Poemul-epic afirmă că: „Sărutul, la Brâncuși, nu este sfârșitul / unei apropieri, / ci începutul unei eternități / în care două pietre respiră împreună.” Cele „două pietre” reprezintă două individualități, două singurătăți, două forme ale existenței iar apropierea lor nu anulează individualitatea, dar produce o formă nouă de comuniune. În acest sens, sărutul devine o metaforă a artei însăși, două realități separate sunt reunite într-o formă care le depășește.
Al. Florin Țene îl prezintă pe Constantin Brâncuși ca un artist care: „…a transformat erosul în simbol, / femeia în axă a misterului, / iar apropierea dintre două trupuri / într-o geometrie a sufletului”. Termenul „geometrie” introduce în discursul liric o dimensiune abstractă, aproape matematică unde iubirea încetează să fie numai sentiment și devine structură. Această abstractizare reprezintă însăși logica atribuită artei lui Brâncuși.
Marele sculptor nu este prezentat de autor ca un artist care trebuie ales între România și universalitate. Dimpotrivă, cele două dimensiuni se completează: „El voia să fie om printre oameni, / cu rădăcina acasă și privirea în univers.” Imaginea „rădăcinii” și a „privirii” stabilește o axă verticală: originea rămâne în pământ, aspirația se proiectează către universal. „România” nu este redusă la o geografie, ci este asociată cu lemnul, piatra și cântecul.
Din punct de vedere stilistic, poemul „„Brâncuși – Veșnicia sărutului” se caracterizează printr-o predominanță a metaforei și a personificării, prin acumulări enumerative și prin structuri sintactice paralele. Discursul este amplu, fluent, predominant reflexiv și explicativ. Versul liber permite dezvoltarea unei frazări ample, în care imaginea poetică este adesea urmată de o interpretare implicită. De asemenea, metafora este principalul instrument de abstractizare. „Țăranul cosmic”, „dorul sculptor nevăzut”, „strigătul vertical”, „inima de piatră” sau transformarea formei în lumină sunt imagini care nu descriu, ci interpretează.
În profunzime, poemul poate fi citit ca o construcție circulară. La început, Brâncuși este legat de pământ, sat și materie. Pe parcurs, el traversează experiența plecării, singurătății, iubirii, creației și neînțelegerii. La final, toate aceste experiențe sunt reunite într-o formulă de transcendență. Traiectoria poate fi reprezentată astfel: Hobița → plecarea → Parisul → singurătatea → iubirea → materia → forma → memoria → lumina → eternitatea. Această succesiune conferă poemului o structură inițiatică. Artistul pornește din spațiul concret al originii și ajunge la universal. Important este faptul că finalul nu anulează începutul, Hobița rămâne prezentă în Paris, iar pământul rămâne prezent în universalitate.
Brâncuși devine, în interpretarea lui Al. Florin Țene, figura artistului care refuză aparența și caută esența, care nu domină materia, ci o ascultă, care nu reproduce trupul, ci îi descoperă principiul interior, care nu păstrează iubirea în forma ei biografică, ci o convertește în simbol. De aici rezultă și coerența profundă a titlului: „Sărutul” este clipa, apropierea, erosul, vulnerabilitatea iar „Veșnicia” este forma, memoria, arta și între cele două se află artistul. Brâncuși este sculptorul timpului iar opera sa devine locul în care ceea ce omul pierde prin trecerea timpului poate fi recuperat prin formă. Felicitări!
