Punct de vedere elaborat de Corina Vasile, Director Executiv, ANIS – Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii
În economie, inacțiunea are un avantaj politic major. Nu se vede imediat și se pierde printre promisiuni. Costul de a nu face nimic este discret, nu apare pe o singură linie bugetară, nu are ordonator de credite și nu convoacă o conferință de presă. Se vede mai târziu și fragmentat, în productivitate mai mică, investiții care nu se mai fac, tehnologie adoptată prea lent, competențe care lipsesc când ai nevoie de ele.
Momentul este cu atât mai important acum, într-o perioadă de reașezare instituțională și reconfigurare a priorităților, pe fundalul unui spațiu bugetar tot mai restrâns.
Faptul că factura nu se vede nu înseamnă că nu o plătim. În cazul digitalizării, inacțiunea ia cel mai des forma întârzierii: decizii amânate, politici care ajung prea târziu în piață, consultări care nu influențează efectiv designul măsurilor și responsabilități fragmentate între instituții.
Pentru companii, timpul acesta înseamnă incertitudine, iar incertitudinea intră direct în calculul unei investiții. O firmă care nu știe ce regim fiscal sau ce cerințe de reglementare va avea peste un an își amână investiția în automatizare, în date sau în oameni. De aici pornesc celelalte costuri: adopție lentă, productivitate ratată, inovare subfinanțată și decalaje de competențe.
Ordinul de mărime al facturii este semnificativ. Scenariile de convergență analizate de ANIS indică, în funcție de reperul regional folosit, un potențial de aproximativ 6 până la 40 de miliarde de euro PIB suplimentar și de la circa 45.000 până la aproape 300.000 de locuri de muncă. Chiar și scenariul cel mai prudent arată că miza se măsoară în miliarde de euro.
Prima linie din factură este productivitatea pe care tehnologia ar putea-o aduce economiei și încă nu o aduce. Doar 28,7% dintre companii integrează tehnologii avansate precum cloud, AI sau data analytics, iar doar 44% dintre IMM-uri ating măcar nivelul de bază de intensitate digitală, față de 71% în medie în UE. Ambele niveluri contează: software-ul, serviciile online și procesele digitalizate reprezintă un prim nivel, în timp ce câștigul major de productivitate apare când tehnologia schimbă modul în care o companie produce, decide, folosește datele și își construiește modelul de business.
România are, în același timp, un sector IT&C de aproximativ 23,6 miliarde de euro cifră de afaceri, cu o contribuție directă de 6,67% la PIB și circa 25,6% din exporturile de servicii. Capacitatea de a produce și exporta tehnologie există; absorbția ei în economia internă rămâne modestă. De aici nevoia unor instrumente care reduc costul și riscul primei investiții: vouchere pentru adopție, proof-of-concept, acces la testbeds, stimulente pentru investițiile în tehnologie și achiziții publice capabile să cumpere soluții inovatoare. Ținta propusă de ANIS pentru 2030 este ca adopția tehnologiilor avansate să ajungă la 40%.
A doua linie din factură este inovarea. România rămâne în categoria Emerging Innovator, pe ultimul loc în UE în European Innovation Scoreboard 2025, iar cheltuielile totale pentru cercetare și dezvoltare sunt de aproximativ 0,46% din PIB, cel mai mic nivel din UE, față de o medie europeană de 2,24%. Aceste cifre se reflectă în capacitatea economiei de a genera produse proprii, proprietate intelectuală, companii scalabile și valoare adăugată care rămâne în România.
În inovare, continuitatea politicilor contează aproape la fel de mult ca volumul finanțării. R&D-ul, dezvoltarea de produse și proprietatea intelectuală au cicluri de investiție de mai mulți ani, iar instrumentele care apar sporadic sau se schimbă frecvent fac dificilă construirea unor planuri de investiții. Prioritățile propuse de ANIS includ stimulente pentru R&D și proprietate intelectuală, instrumente de tip IP Box, vouchere pentru inovare, proof-of-concept și sandbox-uri.
După perioada PNRR, continuitatea financiară devine la rândul ei critică: digitalizarea și inovarea nu pot depinde exclusiv de următoarea fereastră europeană de finanțare.
A treia linie din factură este timpul necesar pentru a construi competențe. Doar 31,8% din populația României are cel puțin competențe digitale de bază, cel mai mic nivel din UE, față de 60% în medie la nivel european. România are aproximativ 222.000 de specialiști ICT, reprezentând circa 2,8% din forța de muncă, comparativ cu aproximativ 5% la nivel european.
Aici întârzierea este greu de recuperat. Infrastructura poate fi cumpărată relativ repede, dar zeci de mii de specialiști nu pot fi formați într-un exercițiu bugetar. Pentru 2030, ANIS propune 300.000 de specialiști ICT, cel puțin 4% din forța de muncă și 50% din populație cu competențe digitale de bază. Asta cere politici simultane pentru STEM, competențe digitale de bază, upskilling și reskilling, dar și menținerea unei căi de intrare pentru juniori în profesiile tehnologice. Deficitul constatat în 2030 nu va mai putea fi reparat în 2030.
Toate aceste linii din factură au o cauză comună: coordonarea. Pentru o companie care decide o investiție, fiscalitatea, competențele, accesul la finanțare, reglementarea, infrastructura și cererea din piață fac parte din aceeași ecuație. În administrație, ele ajung frecvent în portofolii și fluxuri de decizie diferite, iar timpul dintre problemă și soluție se prelungește. Printre măsurile propuse pentru următorii ani se află o funcție clară de coordonare a transformării digitale, cu mandat instituțional, raportare și benchmarking anual, consultare structurată cu mediul privat și un buget dedicat proiectelor de digitalizare.
Consultarea ține de aceeași problemă. Industria poate contribui cu date și experiență de implementare dacă intră suficient de devreme în procesul de elaborare; după ce forma unei politici este deja stabilită, valoarea acestei expertize scade drastic. Industria poate investi, dezvolta tehnologie, forma oameni și pune expertiză pe masă. Coordonarea instituțiilor, stabilirea priorităților, continuitatea bugetară și asumarea implementării aparțin guvernării.
Spațiul bugetar al următorilor ani este limitat, iar tocmai de aceea contează că o parte din aceste decizii costă puțin sau nimic. Predictibilitatea fiscală, coordonarea între instituții și consultarea din timp a industriei cer în primul rând voință administrativă, nu alocări noi.
Pentru noul executiv, trei decizii pot fi luate imediat: desemnarea, cât mai rapidă, a unei structuri cu mandat clar de coordonare a transformării digitale; un calendar multianual pentru instrumentele de sprijin pentru R&D și adopție tehnologică după încheierea PNRR; și consultarea industriei înainte de redactarea măsurilor, nu după.
ANIS a pus aceste teme, ținte și propuneri într-o versiune actualizată a Manifestului România Digitală 2030, tocmai pentru a le aduce într-un cadru transparent de discuție cu autoritățile, mediul de business și celelalte organizații interesate. Documentul poate fi un punct de plecare pentru o conversație care, în perioada următoare, are nevoie mai ales de decizii, termene și asumare.
România a investit deja mult timp în diagnosticarea problemelor. Costul următoarei întârzieri va fi mai greu de justificat decât costul deciziilor necesare. Factura inacțiunii nu are linie bugetară, dar o plătim din plin.
