Al.Florin Țene
Mihai Beniuc (1907–1988) este cunoscut în istoria literaturii române ca poet al angajării sociale, al energiei vitale, al revoltei și al afirmării omului în istorie. În special după 1944, poezia sa a fost asociată cu materialismul dialectic, cu ideologia comunistă și cu militantismul civic.
Totuși, dacă ne întoarcem la volumele de început, în special Cântece de pierzanie (1938), descoperim o altă dimensiune a personalității sale lirice: preocuparea metafizică.
Poetul nu acceptă cu ușurință limitele condiției umane. El se confruntă cu moartea, cu singurătatea, cu timpul și cu imposibilitatea de a găsi un răspuns definitiv la întrebările existențiale. Aceste preocupări sunt, în fond, vecine cu problematica religioasă.
Există un vers semnificativ, din poezia „Intrare”, care pare să închidă orice posibilitate de apropiere de religie: „N-am știut și nu pot să mă rog”.
Dar tocmai această mărturisire merită interpretată cu atenție. Refuzul rugăciunii nu înseamnă neapărat absența întrebării despre Dumnezeu. Uneori, refuzul poate exprima o revoltă metafizică, o incapacitate de a accepta o ordine transcendentă sau o confruntare dramatică între orgoliul uman și ideea divinității.
Așadar, Beniuc nu este un poet religios în accepțiunea tradițională, dar nici un poet lipsit de problematica sacrului.
Un punct de plecare esențial îl constituie poemul cunoscut sub titlul „Cu Dumnezeu la cot”, devenit ulterior „Drumul în sus”.
Aici întâlnim una dintre cele mai interesante reprezentări ale raportului dintre om, creator și Dumnezeu.
Poetul își atribuie o putere demiurgică. El creează forme din întuneric, își asumă rolul celui care poate concura natura și se apropie simbolic de condiția Creatorului.
Formula „cu Dumnezeu la cot” este deosebit de sugestivă. Nu avem imaginea omului îngenuncheat în fața divinității, ci imaginea omului care merge alături de Dumnezeu, într-o relație aproape familiară, dar și provocatoare.
Această apropiere poate fi interpretată în trei direcții:
Direcția prometeică: omul aspiră să dobândească puteri creatoare asemănătoare celor divine. Direcția romantică: poetul se consideră un spirit excepțional, capabil să depășească limitele existenței. Direcția religioasă: Dumnezeu rămâne reperul suprem în raport cu care omul își măsoară propria putere.
Dar aici apare și fisura interioară. În poem, ascensiunea nu este lipsită de suferință. Imaginea crucii lui Isus introduce o dimensiune creștină într-un discurs al orgoliului creator. Este semnificativ că poetul nu elimină simbolul creștin, ci îl folosește pentru a exprima dificultatea urcușului existențial.
Crucea devine astfel nu doar un semn al sacrificiului religios, ci și simbolul poverii pe care o poartă omul care aspiră la absolut.
Această interpretare este susținută și de comentariul critic publicat în revista Secolul 20, care identifică în poem conflictul dintre aspirația demiurgică a poetului și presimțirea limitelor condiției umane.
În tradiția creștină, crucea înseamnă sacrificiu, mântuire, suferință și speranță în înviere. În poezia lui Beniuc, simbolul poate fi citit și dincolo de semnificația sa dogmatică.
Crucea devine o imagine a confruntării omului cu propria condiție. Poetul aspiră la înălțare, dar înțelege că orice ascensiune presupune suferință. Se poate observa aici o apropiere de problematica biblică a omului care dorește să cunoască și să depășească limitele existenței sale. Este o apropiere simbolică, nu o adeziune doctrinară.
De altfel, literatura modernă a transformat frecvent simbolurile religioase în instrumente ale interogației filosofice. La Beniuc, crucea nu este numai obiectul credinței, ci și un reper cultural și existențial.
Un alt exemplu important este poezia „Mărul de lângă drum”. Arborele are în cultura universală o bogată încărcătură simbolică. În tradiția biblică, pomul trimite la Facerea lumii, la cunoaștere, la interdicție și la relația dintre om și Creator. În poezia lui Beniuc, mărul devine însă un simbol al generozității, al dăruirii și al apartenenței la pământ.
Versurile cunoscute: „Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.” deschid o perspectivă alegorică. Pomul nu se izolează, nu își păzește roadele pentru sine, ci le oferă călătorului. El devine o imagine a dăruirii necondiționate.
Mai mult, poetul îndreaptă recunoștința spre țărână, identificată cu patria, cu pământul care îi hrănește pe oameni.
Un studiu critic din revista „Tribuna școlii„ atrage atenția asupra trimiterilor biblice ale motivului arborelui și asupra împletirii acestora cu semnificațiile etice și istorice ale poemului.
Este interesant că aici putem vorbi despre o formă de sacralizare a pământului. Nu Dumnezeu este invocat direct, ci creația, natura, solul matern, ca sursă a vieții.
În volumele de început, moartea apare ca o prezență obsesivă. Poetul presimte sfârșitul, se simte urmărit de timp și își exprimă neliniștea în fața dispariției.
Un comentariu critic din 1944 observa frecvența motivului morții apropiate în poezia lui Beniuc, citând poemele „Singur” și „Toamnă”.
Din perspectivă religioasă, moartea este momentul în care se pune problema raportului dintre efemer și etern.
Beniuc nu oferă întotdeauna răspunsul creștin al învierii. El preferă confruntarea directă cu limita biologică și cu timpul. Dar tocmai această confruntare constituie o formă de interogație metafizică.
Poetul pare să întrebe: ce rămâne din om după ce trupul dispare? Care este sensul creației? Poate spiritul să învingă timpul?
În acest context, poezia sa se apropie de o problematică existențială pe care o întâlnim și la poeții preocupați de relația dintre viață și eternitate.
În perioada de după 1944, discursul poetic al lui Beniuc se modifică. În locul divinității tradiționale apar tot mai frecvent omul colectiv, istoria, munca, solidaritatea și idealurile sociale.
Această schimbare nu înseamnă că dispar toate structurile simbolice moștenite din cultura religioasă.
Dimpotrivă, unele funcții ale imaginarului religios sunt transferate asupra unor valori pământești. Poetul capătă uneori postura profetului, iar mesajul său este construit ca o chemare către o lume nouă. Speranța într-o transformare radicală a existenței dobândește accente mesianice.
Trebuie însă să facem distincția între mesianismul religios și cel politic. Primul presupune așteptarea unei intervenții salvatoare transcendente, în timp ce al doilea proiectează salvarea în istorie, prin acțiunea colectivității.
La Beniuc, cele două registre pot fi comparate prin structura lor simbolică, fără a fi confundate.
Acest transfer al funcției profetice este vizibil în evoluția poetului, descrisă și în studiile critice consacrate creației sale. Poate cea mai interesantă subtilitate a poeziei lui Mihai Beniuc este faptul că Dumnezeu nu dispare complet din universul său simbolic, chiar atunci când poetul își afirmă necredința.
Într-o lectură hermeneutică, Dumnezeu poate fi considerat un interlocutor absent, dar necesar pentru definirea eului poetic.
Omul care nu se roagă, dar care se raportează la Dumnezeu; omul care își revendică puterea demiurgică, dar care simte povara crucii; omul care nu acceptă răspunsurile religiei, dar continuă să se întrebe asupra morții și eternității – acesta este unul dintre chipurile contradictorii ale poetului.
Aici se află, poate, adevărata subtilitate religioasă a liricii sale: sacrul nu este prezent numai prin credință, ci și prin contestare, neliniște, revoltă și aspirație.
Consider că poezia lui Mihai Beniuc trebuie recitită și din perspectiva raportului dintre materialitate și transcendență.Eticheta de poet liber-cugetător surprinde o componentă importantă a personalității sale intelectuale, dar nu epuizează complexitatea universului său liric.
În special în creația dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, întâlnim o sensibilitate metafizică exprimată prin simboluri precum Dumnezeu, crucea, ascensiunea, arborele, moartea și eternitatea.
Nu avem de-a face cu o poezie religioasă propriu-zisă, ci cu o poezie în care vocabularul sacrului este absorbit de o conștiință modernă, individualistă și uneori revoltată.
Beniuc nu se așază în fața altarului pentru a-și mărturisi credința, dar nici nu poate construi universul poetic fără să se confrunte cu întrebările pe care religia le-a formulat de-a lungul secolelor.
În fond, poetul pare să caute o formă de nemurire prin creație, iar această aspirație îl apropie de vechea problemă a omului care dorește să depășească limitele condiției sale.
Paradoxul lui Mihai Beniuc este că, deși nu se declară un poet al credinței, unele dintre cele mai profunde momente ale liricii sale se construiesc tocmai în vecinătatea simbolurilor creștine. El nu abandonează neapărat sacrul, ci îl transformă într-un teritoriu al confruntării dintre orgoliul creatorului și misterul existenței.
Bibliografie orientativă
Beniuc, Mihai, Cântece de pierzanie, Sighișoara, Tipografia Miron Neagu, 1938.
Beniuc, Mihai, Cântece noi, 1940.
Beniuc, Mihai, Poezii, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1943.
Beniuc, Mihai, Mărul de lângă drum, 1954.
Beniuc, Mihai, Materia și visele, 1961.
Secolul 20, nr. 5/1964, studiu și comentariu asupra creației lui Mihai Beniuc. Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza”, secțiunea Științe sociale, 1961, studiul „Poetul în concepția lui Mihai Beniuc”.
Tribuna școlii, 1972, studiu privind simbolistica arborelui în poezia lui Mihai Beniuc.
