Este foarte greu a scrie despre această familie cu atenţia de a nu părtini în niciun fel pe unul dintre distinşii săi membri care s-au remarcat prin solida cultură enciclopedică şi profunda reflecţie filosofico-etică. Nu voi insista pe anumite amănunte de natură biografică, mai ales că Destinul le-a rezervat, din nefericire, nemeritate tragedii, ci voi selecta doar câteva aspecte ce ţin de creaţia lor literară, lăsată posterităţii.
i) Ileana Vulpescu
S-a născut la 21 mai 1932 în localitatea Bratovoeşti, Titeşti/Vâlcea din judeţul Dolj. A urmat Facultatea de Filologie a “Universităţii din Bucureşti” în anii 1953-1958. A lucrat o anumită perioadă (1959-1975) ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al “Academiei Române”, colaborând la elaborarea Dicţionarului limbii române şi a Dicţionarului explicativ al limbii române. A debutat în plan literar în revista Familia (iulie 1966) cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. Ileana Vulpescu a efectuat traduceri în limba franceză ale unor lucrări din literatura modernă şi contemporană românească, precum şi traduceri în limba română din literaturile engleză, franceză şi spaniolă. Este autoarea multor romane printre care Arta conversaţiei, Sărută pământul acesta, Rămas-bun casei părinteşti, Preludiu şi a unor volume de presă scurtă, eseuri, piese de teatru.
Ileana Vulpescu a trăit o mare dramă în anul 2012, pierzându-şi în decurs de o lună unica fiică şi soţul, scriitorul Romulus Vulpescu. Într-un interviu acordat ziarului Adevărul în 2013, dânsa declara: “În momentul când îţi pierzi raţiunea de a mai exista, trebuie să-ţi faci o filosofie de viaţă în care să consideri că mai ai de ce să trăieşti. Faptul că bărbatul meu a lăsat o traducere a lui François Villon fără note cred că mi-a fost de foarte mare folos. Aşa că am început lucrul la această traducere pe care vreau s-o văd publicată. Am simţit că mai sunt folositoare la ceva. Altminteri este foarte greu atunci când pierzi tot ceea ce înseamnă reper în viaţa ta.”.
Ileana Vulpescu s-a stins din viaţă la vârsta de 88 de ani, lăsând prin testament ca să fie incinerată, iar cenuşa ei să fie aruncată în Marea Neagră, în zona staţiunii Neptun.
Ofer, în continuare, cititorilor mei un grupaj de citate din romanul Arta conversaţiei, carte care a fost dramatizată de către autoare, împreună cu actorul George Bănică, jucată la Teatrele “Giuleşti” din Bucureşti, “Marin Sorescu” din Craiova şi tradusă în câteva limbi străine: *“Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.”; *“Trecutul este o încăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.”; *“Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier.”; *“Când acceptăm un om, nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum este.”; *“Omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine senzaţiile. Este de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi într-o zi că numai spiritualitatea rămâne într-o iubire.”; *“Pe mine mama m-a învăţat că de pisici şi de băieţi trebuie să te desparţi la uşă.”; *“Când am să învăţ să vorbesc despre tine, mamă, fără să plâng?”; *“O parte din om se conjugă cu verbul <a avea>, cealaltă parte se conjugă cu verbul <a fi>; important este ca partea lui <a fi> să fie măcar egală cu cea a lui <a avea>. Cei pentru care <a fi> atârnă mai mult decât <a avea> sunt cei ce trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii obiectelor, robi stricţi ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de un parapet. Ei suferă de o incurabilă orbire spirituală.”; *“Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă.”; *“<Nimeni>, <niciodată> sunt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru, inviolabil ca un mormânt.”; *“Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice.”; *“Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-odată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.”; *“S-au năruit şi se vor nărui civilizaţii; cultura, însă, este ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea va fi etern însemnată de pecetea geniului.”.
ii) Romulus Vulpescu
S-a născut la 5 aprilie 1933 la Oradea şi a decedat la vârsta de 79 de ani în ziua de 18 septembrie 2012. După ce a urmat, în perioada 1939-1951, cursurile Liceelor bucureştene “Sfântul Andrei” şi “Gheorghe Şincai” (la seral, în paralel cu o şcoală profesională, devenind strungar calificat), dânsul a studiat între anii 1951 şi 1955 la Facultatea de Filologie a “Universităţii din Bucureşti”. După aceea, a fost redactor la unele edituri şi reviste, secretar literar la Teatrul “Barbu Ştefănescu Delavrancea”, muzeolog la “Muzeul Literaturii Române”, secretar al “ Uniunii Scriitorilor din România”, director al “Teatrului Mic” din Capitală.
A tradus, în limba română, opere celebre ale unor scriitori ca François Villon, Dante Alighieri, François Rabelais, Torquato Tasso, ale poeţilor Pleiadei, iar din limba română în limba franceză romanul interbelic al lui Mateiu Caragiale, Craii de Curte Veche. Printre lucrările de autor se află Exerciţii de stil; Procesul Caragiale-Caion; Arte&meserie; Armura noastră – cartea; Vraiştea; Vechituri&novitale.
Redau câteva poezii ale lui Romulus Vulpescu: *Argument 1 – “Numai Ulise, numai Ulise/Iubise gura care-l hulise./Doar Penelopa, doar Penelopa/Ţesuse strofa şi catastrofa./Singură Circe, singură Circe/Păstra-n matrice o cicatrice.”; *Argument 2 – “Ulise nu putea să moară:/Trăia anapoda,-ntr-o doară./Ulise nu putea să moară:/Pe cine moartea lui să doară?/Uitase limita şi gura:/Urma doar ritmul şi măsura./Pierduse simbolul şi gestul:/Strivise versul, pasul, restul.”; *Astă-vară – “Astă-vară, pe plaja fierbinte,/Barcagiul mi-a adus aminte/Un vechi proverb oriental:/Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip./Fiica lui, Fatma, cu vălul pe chip,/A intrat în apă şi-a scris pe văl:/Te iubesc, privindu-mă.”; *Evocare – “De câtă iubire eram în stare,/Adă-ţi aminte – în studenţie./De câte poetici nobile, rare:/Glorii şi riscuri – flamura ţie./Ce rute crâncene prin timp întoarse,/Câte popasuri, câte săruturi,/Ce punţi prăvălite, ce flote arse,/Câte ciocniri, ce sunet de scuturi./Clipele tinere şi idolatre./Încă mi-e sete – plină e cana?/Părul tău flutură prin amfiteatre./Timpul reţine-l: scade, Ileana.”; *Testament – “Ştiind că studiat voi fi în şcoală/Şi clasic voi ajunge (abia mort),/La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,/Svârl mici biografii pe-un colţ de coală/Şi-s vesel când prevăd cu cât efort/M-o comenta un critic-din-greşală,/Găsind că-n orice strofă e-o scofală:/Nu dau pe glosa lui măcar un ort!/Las operele-mi – toate – în ediţii/Cu textul integral ne varietur:/N-am chef ca, peste ani, neisprăviţii/Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi/Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă/Cu-o scorie (reziduu – n.n.)-n doi peri din nu’ş ce stanţă (unealtă de modelare – n.n.)”.
