Am preluat sintagma inclusă în titlul acestui articol dintr-un interviu pe care jurnalista şi scriitoarea Silvia Kerim l-a luat marelui actor în anul 1999 când acesta împlinise vârsta de şapte decenii.
Iată cum evoca Iurie Darie povestea adevărată a naşterii sale la 14 martie 1929 în localitatea Vadul Raşcov din judeţul Soroca/actuala Republică Moldova:“M-am ivit pe lume dintr-o mare iubire. Un învăţător din Basarabia, născut dintr-un tată ucrainean şi o mamă moldoveancă, adică tatăl meu (care şi-a făcut studiile la Cernăuţi şi ştia la fel de bine nemţeşte, ruseşte şi – normal! – româneşte şi care se numea Anatolie Maximciuc) a întâlnit-o pe mama, o moldoveancă autentică. Mama se chema ca fată Daria Sârbu… Povestea dragostei lor este foarte romantică. El era învăţător în satul Cot, iar ea era eleva lui… Tata a aşteptat-o până s-a făcut mai mare… Tata o curta pe mama, venind până la casa ei cu bicicleta. O aştepta la gard ca să iasă din casă. Câtva timp şi-au scris scrisori. Mama le-a păstrat. Când aveam vreo 14 ani, mi le-a dat şi mie să le citesc. Erau de o frumuseţe nemaipomenită! Şi parcă pline de sfială. De altfel, tot pământul ăla binecuvântat al Basarabiei stârnea în noi, copiii, un fel de sfială ca în faţa unei minuni.”.
Tatăl lui Iurie Darie a decedat, îmbolnăvindu-se de tuberculoză la cinci ani de la căsătorie; după o lungă perioadă de văduvie, mama sa s-a remăritat la începutul războiului, dar şi cel de-al doilea soţ al ei a murit pe front; Iurie a ajuns în Banatul românesc cu ultimul tren de refugiaţi, orfan de tată şi ulterior rămas şi fără tatăl vitreg. În aceste condiţii grele, meseria de actor a devenit o adevărată “călăuză” pentru dânsul, care avea să îl conducă în scurt timp la sentimentul mult dorit al apartenenţei la o “mare familie”. Iurie Darie povestea cum a apărut această pasiune: când se afla, împreună cu mama şi sora sa, în satul bănăţean Cebza din judeţul Timiş, i s-a oferit ocazia de a juca pentru prima oară într-o scenetă care se chema Nu vreau să mă însor; la finalul reprezentaţiei preotul satului i-a zis cu o voce de tunet: “Mă, tu trebuie să te faci actor, auzi?”; actorul completează acel episod: “Se pare că am auzit!”.
După absolvirea, în anul 1952, a “Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică” din Bucureşti, Iurie Darie a jucat pe scenele multor teatre din ţară şi din străinătate, a avut roluri memorabile în peste 50 de filme, a colaborat ca ilustrator pentru unele reviste şi ca desenator în emisiunile pentru copii ale “Televiziunii Române”; în cadrul studiilor la Liceul “C.D. Loga” de la Timişoara, el avusese un profesor extraordinar de desen. În vasta şi îndelungata sa carieră teatrală Iurie Darie a ajuns actor la “Teatrul de Comedie” din Capitală unde a fost distribuit în peste 30 de producţii. La acel teatru Iurie Darie a interpretat, doar în perioada 1988-1998, rolurile: Beauperthuis din Pălăria de Eugène Labiche; Jupiter din Amphytryon de Molière; Georges din Colivia nebunelor de Jean Poiret; Henri din Papagalul verde de Arthur Schnitzler; Nae Strugurelul din D’ale protocolului de Paul Everac; Filip din Regele Ioan de William Shakespeare.
Am reţinut următoarele afirmaţii şi mărturisiri ale lui Iurie Darie privind relaţia sa cu lumea teatrului, din interviul realizat de Silvia Kerim: “Am fost un împătimit care juca, până la disperare, rol după rol. Am avut roluri dintre cele mai variate, de la comedie până la dramă. Am avut parte de parteneri iluştri de la care am <furat> meserie cât am putut. În Acolo, departe am jucat alături de Costache Antoniu. În alte piese am jucat alături de Nicolae Bălţăţeanu. Toţi aceştia, actori veneraţi de public, ne încurajau pe noi, tinerii. Un moment important din cariera mea a fost perioada <Teatrului de Comedie>. Îi datorez acest dar lui Radu Beligan care a avut flerul să adune câţiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru.Tot atunci au venit regizorul Lucian Giurchescu şi, foarte curând după el, magicianul David Esrig. Esrig i-a adus în teatru pe cei care urmau să alcătuiască <artileria grea>: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu <Bibanu>, Grigore Gonţa. Şi încă alţii: Sanda Toma, Vasilica Tastaman. N-aş vrea să uit pe nimeni. După un timp, au venit la <Teatrul de Comedie> Stela Popescu, Silviu Stănculescu. Esrig a introdus disciplina în teatru. Şi un crez. A clădit un fel de catedrală în teatru. Şi, mai mult decât atât, a adus şi un fel de universitate-şcoală. Îi datorez enorm. Îi datorez faptul că m-a distribuit în spectacolele antologice. Tot Esrig a adus în teatru un profesor de impostaţie vocală (antrenare a vocii – n.n.), pe nume Weintraub. Şi pe doamna Sybill, o bătrână de 90 de ani, care stăpânea o hoardă de actori tineri. În fiecare zi, timp de o oră, <beneficiam> de o gimnastică chinuitoare, făcută sub îndrumarea acelui fenomen, legendara profesoară – doamna Sybill. Noi, toţi cei care am absolvit <şcoala> ei, a lui Esrig şi a lui Weintraub, le vom fi pe veci datori! În acel timp magnific s-au realizat Troilus şi Cressida, Umbra şi multe, multe altele.”.
Filmografia lui Iurie Darie se originează în anii ’50 şi ’60 ai veacului trecut; iată câteva exemple: Nepoţii gornistului (film realizat în 1953, avându-i alături pe Liviu Ciulei şi Marga Barbu); Răsare soarele; Directorul nostru; Alarmă în munţi; Pe răspunderea mea; Alo? Aţi greşit numărul!; Băieţii noştri; S-a furat o bombă; Post restant; Vacanţă la mare; Pisica de mare; Mofturi 1900; Dragoste la zero grade; Procesul alb; Faust XX; Calea Victoriei sau cheia visurilor; Subteranul; Răutăciosul adolescent. În deceniile următoare Iurie Darie a interpretat diferite roluri în filmele: B.D. la munte şi la mare; B.D. în alertă; Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte; Dimitrie Cantemir; Fraţii Jderi; Ştefan cel Mare – Vaslui 1475; Muşchetarul român; Misterul lui Herodot; Buzduganul cu trei peceţi; Revanşa; Pentru patrie; Cianura şi picătura de ploaie; Ringul; În fiecare zi mi-e dor de tine; Drumul oaselor; Viraj periculos; O zi la Bucureşti; Punctul zero; Zâmbet de soare; Oglinda; Cale liberă; Triunghiul morţii.
Pentru activitatea sa în domeniile teatrului şi cinematografiei, lui Iurie Darie i-au fost decernate “Ordinul Muncii”, clasa a III-a în 1954 şi Ordinul Naţional “Serviciul Credincios” în grad de Cavaler în 2002.
Despre fiul său, regizorul Alexandru/Ducu Darie, marele nostru actor arăta: “Pe scurt, aş spune că sunt foarte mândru de el. Artistul din el s-a trezit de mic. A moştenit-o şi pe mama sa, pe prima mea soţie Consuela Roşu, artistă şi ea, elevă a Snejinei şi a lui Edmond Deda. O fiinţă extraordinară care şi-a divinizat copilul… Privesc în jur şi văd că lucrurile s-au aşezat într-un anumit făgaş: Ducu îşi are familia lui, îşi are cariera lui, iar Anca (artista Anca Pandrea, noua soţie – n.n.) şi cu mine ne pregătim, liniştiţi, pentru venirea primăverii.”.
Din nefericire, Destinul nu a ţinut seama de aceste simţăminte şi dorinţe ale lui Iurie Darie, înscrise sub semnul optimismului şi vitalităţii exprimate prin permanenţa unui zâmbet fermecător, o trăsătură despre care obişnuia să spună: “Asta a fost una dintre armele mele, ca să trec mai uşor peste greutăţi.”.
Ducu Darie, un talentat regizor şi director al Teatrului “Bulandra” din 2002, preşedinte al “Uniunii Teatrelor din Europa” în perioada 2006-2011, a decedat din cauza unei ciroze hepatice la 18 septembrie 2019 când avea 60 de ani. Lui îi aparţin aceste cuvinte rostite în anul 2011: “Cel mai preţios lucru este timpul şi îmi pare rău că în unele momente ale vieţii mele am lăsat să treacă timpul. Dacă ar fi să o iau de la început, acesta este singurul lucru pe care într-un fel l-aş schimba, pentru că până la 20 de ani timpul este al tău, după 30 de ani este al altcuiva şi cu cât mergi în sus, cu atât devine mai fulgerător.”.
Marele nostru actor Iurie Darie înceta din viaţă la 9 noiembrie 2012, răpus de cumplita boală Alzheimer. Datorită memoriei scenelor şi a ecranelor, ca şi a filelor cărţii Silviei Kerim, Amintirea ca un parfum care a fost publicată în anul 2007, el va fi mereu prezent în memoria românilor.
Foto: filmstarpostcards.blogspot.com
