Centrul Adam Müller-Guttenbrunn din Timişoara, inima comunităţii germane din Banat, adăposteşte sediul Forumului Democrat al Germanilor, Forumul German al Tineretului Bănăţean, Asociația foștilor deportați în URSS, un centru de îngrijire bătrâni şi totodată un Muzeu al tradiţiilor şi istoriei şvabilor. A fost realizat cu fonduri primite din Germania, după marele val de emigrație al nemților din România, pentru ca celor dragi rămaşi acasă să le fie mai uşor. Lucrările de construcție au durat 3 ani, fiind finalizate în 1994.
Centrul poarta numele lui Adam Müller-Guttenbrunn, cel mai important reprezentant al şvabilor din Banat din secolele 19-20, om de vastă cultură, renumit scriitor – dramaturg şi romancier -, autor al lucrării “Micul şvab”, critic de artă de nivel european, primul director al Operei populare din Viena, „Doctor Honoris Causa” al Universității vieneze. Tabloul care îl reprezintă, în holul central, a fost realizat de catre Franz Ferch, important pictor ilustrator al vieții şvabilor din Banat. Cea mai importantă lucrare expusă este tripticul “Colonizarea şvabilor” pictată de Stefan Jäger, care reproduce o istorie începută acum 300 de ani.
Veniți din mai multe părți ale Europei, din zona Ulm, din Bavaria, din Tirol, dar şi din Alsacia şi Lorena, şvabii au coborât pe Dunăre în ambarcațiuni cu coviltir şi au poposit pe malurile pustiite de sărăcie şi războaie. Primii colonişti germani s-au asezat pe unde au putut. Harnici şi disciplinați, au fost cei care lucrat acest pământ mlăştinos şi l-au făcut fertil, făcând din Banat grânarul Europei.
Colonizarea şvabilor s-a produs în trei valuri, în trei perioade numite „convoaiele șvabilor”, sub trei domnii succesive la cârma Sfântului Imperiu Romano-German: primul, acum 280 de ani în vremea împăratului Carol al VI-lea, al doilea sub fiica acestuia, împărăteasa Maria Tereza şi al treilea sub fiul ei Iosif al II-lea.
Un proverb german spune “Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot“ (vorbind de generații, prima a găsit moartea, a doua a găsit nevoia, a treia a gasit pâinea). Se aplică perfect şi celor trei valuri de colonizare: caroliniană, tereziană şi iosefină.
Ca ocupație, şvabii erau agricultori (ţărani) şi meştesugari (cizmari, zidari, morari etc), meserii de care amintesc şi astăzi unele nume de familie.
Familii catolice cu mulți copii, au întemeiat sate frumoase, cu comunități închise în jurul bisericilor, fiecare cu preotul său. Şvabii, foarte credincioşi, au rămas legați de credinţa catolică pe care au adus-o cu ei. Rolul bisericii a fost foarte important, adunând în jur toata viaţa comunității. Era cea mai mare onoare pentru o familie să aibă un fiu preot.
În perioada 1760-70 Maria Tereza a introdus în regiune învăţământul obligatoriu de patru clase, sistemul cadastral.
Banatul era o zonă foarte bogată, râvnită de mulți. Numeroşi tineri au pierit în Primul Război Mondial. S-a murit şi de foame, în prizonierat. După război, la Marea Unire, nemții din Banat – foarte numeroşi – au avut de ales între România şi Ungaria. Dinastia germană de Hohenzollern a fost o garanție că va fi bine. Astfel, ca şi saşii din Transilvania, şvabii bănăţeni au ales România. Şi-au exprimat dorinţa printr-un memoriu trimis lui Georges Clemenceau la consfătuirile de pace de la Paris şi majoritatea Banatului a trecut la România.
Dupa 1919, germanii au avut o reprezentare importantă în Parlamentul României Mari, li s-au recunoscut drepturile, limba.
În 1930, populația Timişoarei număra 45% germani. Au urmat însă valuri de decimare. În cel de-al Doilea Razboi Mondial, foarte mulți tineri au fost luați cu japca. Enorm de mulți au murit, au căzut prizonieri.
În 1944, Timişoara a fost bombardată pe rând de aviaţia anglo-americană şi de cea germano-maghiară. După care au venit ruşii. A urmat deportarea pentru reconstruirea URSS – în Donbas, în Ucraina, la muncă în mine, dar şi în Siberia. Părintele Ignaz Bernhard Fischer, Preşedintele Asociației Foștilor Deportați în URSS, a stat acolo 5 ani. Azi are 93 de ani şi îşi aminteşte de acele vremuri cumplite de muncă, foame şi frig, când era fericit sa primească o ciorbă din coji de cartofi. Puțini s-au întors – căliți. Lagărele au rămas aşa cum le lăsaseră. Unii dintre supravieţuitori au mers să viziteze şi, după zeci de ani, au găsit până şi castroanele din care mâncaseră ultimă dată, exact acolo unde le puseseră la plecare.
Au urmat comunismul şi deportările. Nemții, la graniţa Jugoslaviei, erau considerați un pericol. Aşa că s-a tras o brazdă de 25 km de-a lungul graniţei şi toată suflarea a fost trimisă peste noapte în pustiul Bărăganului, în câmp – familii întregi cu doar 3-4 valize şi ce încăpea într-o căruţă. S-a curăţat zona de oameni – nu doar pe criterii etnice. Relocați forțat, au fost obligați să îşi părăsească gospodăriile îndestulate pentru a săpa bordeie în pământ, ca să nu doarmă sub cerul liber. Şi au încropit o viaţă. S-au întors în Banat după 2-5 ani pentru a-şi găsi casele devastate, toate bunurile furate sau vandalizate.
Anii 1980 au fost cumpliți pentru tot poporul român. Guvernul german a realizat potențialul extraordinar al populației de etnie germană şi au început negocierile. Ca o formă de sclavie modernă, nemții s-au vândut. România a vândut şi guvernul german a cumpărat. Opt-nouă sute de mii de suflete au costat aprox. 14 miliarde de mărci, dintre care 3,5 miliarde şvabii din Banat. Dupa 1989, aproape toți germanii rămaşi în România au emigrat în Germania. A fost o mare pierdere pentru ţară, pentru români. Convieţuirea a fost întotdeauna bună între toate etniile din Banat. Nu au existat ciocniri. Iar germanii au avut un rol de echilibru.
Azi, după ultimul recensământ, în România mai există aprox. 36.000 de germani, dintre care 14.000 în Banat. Tinerii din Germania vin înapoi să îşi caute rădăcinile, dar nu se întorc să se stabilească definitiv în România.
Poate că cel mai impresionant spațiu din Centrul Adam Müller-Guttenbrunn este Muzeul de la mansardă cu săli ce reproduc diversele încăperi ale gospodăriei germane, cu obiecte vechi de familie donate de către oamenii din comunitate. Printre cele mai vechi e o ruletă rămasă din vremea colonizării. Iar printre cele mai valoroase, pianul Bösendorfer, aşezat între fotografiile care mărturisesc despre suferinţele celor deportați.
