În destule dintre realizările sale, Almodóvar mi s-a părut că doreşte să şocheze, că se află intenţionat în căutarea vulgarului şi a decadenţei, ceea ce m-a făcut să nu-l includ în lista regizorilor preferaţi, chiar dacă asta a însemnat să mă situez contra curentului general. Iar Los abrazos rotos am crezut că marchează începutul declinului său în calitate de cineast.
Totuşi nu m-am putut împiedica să apreciez cel puţin trei dintre realizările sale: Hable con ella (2002), un film tulburător şi extrem de bine făcut, pe care îl consider şi astăzi capodopera sa, Carne tremula (1997), un fel de dramă/thriller/erotic peste media filmelor de gen, şi La piel que habito (2011), o peliculă bună, chiar dacă nu excepţională, care m-a convins însă că rateul numit ”Îmbrăţişări frânte” a fost un accident.
*
Dolor y gloria, cea mai recentă realizare a celebrului cineast spaniol, chiar dacă poartă amprenta inconfundabilă a unui stil care l-a făcut adulat de unii, detestat de alţii (mult mai puţini la număr) propune o poveste oarecum diferită: relatarea cu iz parţial autobiografic a vieţii unui regizor aflat acum la vârsta senectuţii, cu suişuri şi coborâşuri.
Începutul peliculei ne sugerează contrastul dintre latura primitivă, apropiată de origini a vieţii (simbolizată prin secvenţa cu femeile aflate la râu) şi modernitatea preţioasă şi de o calitate ambiguă ce apare într-una dintre scenele imediat următoare, cu regizorul Salvador Mallo aflat în dialog cu o cunoştinţă feminină, Zulema.
Almodóvar ne poartă apoi în universul copilăriei, marcat de un episod pe jumătate dramatic, pe jumătate amuzant, al participării la un cor de copii, pentru a se întoarce în prezentul melancolic şi trist pe care îl înfruntă.
Salvador se reîntâlneşte cu Alberto, cel care îi jucase un personaj altfel decât şi-ar fi dorit, şi îi propune să prezinte împreună filmul, relansat de Cinematecă.
Flashback-urile sunt o parte esenţială a ”relatării” cinematografice, iar momentul în care băieţelul Salvador priveşte cerul alături de mama Jacinta (interpretată de Penelope Cruz) e încă o reîntoarcere la natură, la puritatea ce va fi, peste ani, pierdută.
Salvador cel matur este jucat de un Antonio Banderas expresiv, dar îmbătrânit şi (probabil voit) cam decrepit.
Intrat în universul promiscuu al consumului de droguri, Salvador oscilează între două lumi, a trecutului şi a prezentului, a inocenţei şi a perversităţii.
Cu doar câteva imperfecţiuni, filmul lui Almodóvar rămâne un film de artă, ceea ce, de altfel, e de la sine înţeles în cazul său.
O temă predominantă în film este reprezentată, de altfel, de creaţia artistică şi importanţa acesteia, apărând drept logic că neînţelegerile personale dintre regizor şi actor sunt, în cele din urmă, aplanate, pentru un bine comun mult mai important: arta.
Ca să fiu sincer, cel mai puţin m-a impresionat reîntâlnirea dintre Salvador şi Federico, un fost iubit al cineastului, acum căsătorit cu o femeie. Nu pentru că aş vrea să fac o discriminare de orientare sexuală, ci pur şi simplu pentru că mi s-a părut o succesiune de scene artificiale şi oarecum fade.
Partea finală aduce un crescendo al emoţiilor şi trăirilor intense, o cavalcadă a amintirilor, iar, pe patul de spital, refuzul lui Salvador de a se pronunţa dacă scrie comedie sau dramă este unul simbolic, arătând că viaţa este o tragicomedie perfectă.
În fapt, după ultimul cadru vei avea impresia că este mult mai multă durere decât glorie în această viaţă trecătoare, şi totuşi există în ea o măreţie care o face să merite a fi trăită.
Almodóvar nu dă, astfel, o sentinţă, dar arată că a rămas cu câteva certitudini. Unele dureroase, altele dătătoare de speranţă.
Într-un top 3 al filmelor de Almodóvar pe care le-am văzut, ar intra cu siguranţă şi acesta. Probabil, topul ar fi: 1. Hable con ella. 2. Dolor y gloria. 3. Carne tremula.
