Oxygen, de Ivan Vîrîpaev, face parte dintre piesele de teatru modern, uşor esenţializat, dar care atinge probleme fundamentale ale existenţei şi relaţiilor dintre oameni.
Şocantă pe alocuri, piesa lui Vîrîpaev vorbeşte deschis despre sex, viaţă, moarte şi religie – dar, după părerea mea, meritul piesei nu este doar de a aborda îndrăzneţ astfel de teme, ci de a le pune permanent în contrapondere cu interiorul omenesc, atât de complicat, sondând abisurile psihologice ale personajelor.
Cei doi eroi sunt când candizi, suavi (ca atunci când se află înlănţuiţi pe acordurile muzicii lui Satie), când instinctuali şi perverşi (când ascultă muzică modernă şi vorbesc deschis despre adulter şi despre crimă). Este acea dualitate a fiinţei umane, acea îmbinare de impulsuri şi esenţe contrarii pe care dramaturgul rus a sesizat-o şi a pus-o în scenă foarte bine.
Tema piesei, absorbţia de oxigen (şi, de asemenea, criza determinată de lipsa de oxigen) se referă, metaforic, la condiţia umană. Suntem alcătuiţi din carne şi din sânge, suntem un trup păcătos şi avem nevoie de acest catalizator energetic pentru a trăi. Dar nu numai pentru a trăi, ci pentru a respira aerul pur. Pentru a ne elibera.
În ce măsură însă acest joc căruia îi suntem supuşi de la naştere până la moarte ne este benefic şi nu ne poate atrage într-o capcană?
Ivan Vîrîpaev abordează cu dezinvoltură aceste teme şi, mai mult, reuşeşte să construiască o intrigă întreagă şi să susţină o piesă din doar două personaje, un bărbat şi o femeie. (În cinematografie, de exemplu, asta a mai fost făcut cu ”Conversaţii fierbinţi”, din 2005, o peliculă foarte reuşită, dar nu de aceeaşi profunzime ca piesa de faţă).
Cei doi actori, Antoaneta Cojocaru şi Daniel Pascariu, intră bine în roluri, pe care le joacă cu naturaleţe, fără note false sau preţiozităţi inutile. Respectă scenariul, desigur, dar nu o fac ostentativ pentru public.
Citatele biblice, punct de pornire pentru analizarea firii umane şi a destinului
Aducerea în prim-plan a unor citate biblice (de exemplu ”Să nu ucizi”, ”Să nu-ţi faci chip cioplit” sau ”Să nu râvneşti la femeia altuia”) este făcută tocmai pentru a contrapune dimensiunea morală, spirituală a unor astfel de precepte naturii umane, instinctuală şi uneori perversă.
După una dintre interpretările destul de fanteziste, chiar denaturate, ale aplicării preceptelor biblice în viaţă, cele două personaje se mişcă pe acordurile unei arii de operă, accentuând astfel alternanţa material/spiritual, păcat/înălţare, prezentă aproape pe întreaga durată a piesei.
Pendulând între iubire sinceră şi joc, între profunzime şi frivolitate, personajele lui Vîrîpaev par a se căuta, înainte de toate, pe ele însele. Iar rezultatul acestei introspecţii, al acestei căutări este în permanenţă incert.
Momentele coregrafice mi s-au părut excelent puse în scenă şi interpretate.
Finalul este unul al reconcilierii, bărbatul pare a recunoaşte că prin iubire ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre, iar atunci când ambii aduc vorba despre pomul edenic şi despre roade, trimiterea la Adam şi Eva, fructul oprit şi căderea în păcat este evidentă. ”Roadele pomului conţin oxigenul despre care am vorbit toată seara”, una dintre replicile de final, ne sugerează că avem în noi înşine germenele mântuirii.
Spectacolul a fost realizat de actorii Antoaneta Cojocaru şi Daniel Pascariu, iar traducerea textului îi aparţine regretatei Maşa Dinescu.
