M-a amuzat în campania electorală un tânăr candidat la primăria unui sector bucureștean care avea ca proiect dezvoltarea agriculturii de apartament, așa după cum văzuse domnia sa că se practică în unele țări occidentale.
Prin agricultură de apartament se înțelegea acea activitate de cultivare semi-artizanală a unor legume pe acoperișul clădirilor. Tânărul candidat fusese probabil impresionat de ceea ce văzuse în Olanda unde, într-adevăr, construcții de tip seră există pe acoperișuri.
M-am amuzat pentru că orice comparație cu Olanda este fără sens în cazul nostru. Olanda are o palmă de pământ steril sub nivelul mării, noi avem unul dintre cele mai întinse și fertile terenuri agricole. Ce rost ar avea să ne urcăm cu agricultura pe blocurile noastre neconsolidate seismic și acoperite cu carton asfaltat când avem un asemenea potențial pedologic ?!
Oportunitatea de a avea o întâlnire cu reprezentanți ai agriculturii românești reale, buni și onești cunoscători ai situației, m-a făcut să-mi regret atitudinea ironică față de programul tânărului candidat. Ceea ce am auzit de la specialiști mă face să cred că tânărul este un vizionar sau un clarvăzător, intuind exact unde se afla agricultura noastră și ce ne așteaptă în viitor. Poate are dreptate și nu mai exclud posibilitatea ca în viitorii ani să nu mai avem altă sursă de mânare decât ” producția agricolă de acoperiș a asociației de locatari”.
Ceea ce am auzit de la acei reprezentanți autentici și neangajați politic ai agriculturii reale românești este de-a dreptul înspăimântător: România este în pericol de a pierde cel mai mare avantaj comparativ pe care îl are, acela al imensului potențial agricol. Ce înseamnă asta în cuvinte simple? Înseamnă că degeaba avem unul dintre mai fertile terenuri agricole dim Europa, că degeaba avem una dintre cele mai echilibrate structuri de relief, că degeaba am putea hrăni de patru ori mai multă populație decât actuala populație a țării dacă nu reușim nici măcar să producem cât mâncăm. Acum, în secolul XXI, membri ai UE și NATO, noi, românii, suntem la mâna străinătății, importând în jur de 70% din mâncarea noastră zilnică, de la pâine până la cartofi.
Avem o agricultură care suferă de decapitalizare și de politica discriminatorie a subvențiilor europene, de barierele puse în cale intrării pe piață a producătorilor autohtoni, de dezinteresul politicilor guvernamentale, de concurența neloială a marilor rețele comerciale, de lipsa unor programe naționale menite stopării efectelor secetei și deşertificării prin construcția unor rețele moderne de irigații, de lipsa unei legislații de interes național în ceea ce privește posibilitatea vânzării pământului către cetățeni străini.
Iată doar câteva dintre veștile proase pe care le-am aflat de la specialiști și care nu au cum să nu ne îngrijoreze.
Creștem de zece ori mai puțini porci decât am avea nevoie pentru acoperirea consumului actual de carne de porc. S-au redus dramatic numărul și capacitatea combinatelor, ceea ce ne obligă să importăm masiv purcei și scroafe gestante în schimbul cărora exportăm mari cantități de porumb boabe, ceea ce înseamnă o pierdere netă pentru economie și o presiune în plus pe deficitul comercial. Mai avem doar cca. 1% din ceea ce era suprafața de sere industriale (a nu se confunda cu solariile artizanale) care furniza legume pentru perioadele reci, reducând considerabil dependența de import. Nu mai există rețea de cercetare și dezvoltare a potențialului național de semințe și material genetic autohton, ceea ce a condus la importul de soiuri străine de legume și fructe, neadaptate condițiilor locale și vulnerabile la atacul dăunătorilor. Se importă între zece și cincisprezece ori mai multe ouă decât putem produce pentru acoperirea consumului intern. Nu mai satisfacem nici consumul intern de cartofi, fasole boabe, varză, tomate, ardei. Mai mult de 60% din consumul de unt și brânzeturi este acoperit din import și 80% din zahăr în stare finită sau pațial prelucrată este, de asemenea, importat.
Deși avem o producție importantă de floarea-soarelui la nivel european, nu o prelucrăm în țară, peste 50% fiind exportată în Ungaria și Bulgaria, de unde importăm uleiul.
Decidenții noștri politici nu ar trebui să se lase înșelați de bogăția de produse și de sortimente pe care o pot vedea în supermarketuri. Este o imagine falsă a realității de parcă ar fi o hologramă. Peste 70% din bogăția de produse de pe rafturi este de import. Nu o produce agricultura noastră, ci a altora. Dacă, Doamne ferește, nu am mai importa, rafturile ar fi la fel de goale ca pe timpul comunismului. Ne-am întoarce la penuria ceaușistă. Pericolul este mare. Este de ajuns să mai vină o pandemie cu închiderea granițelor sau să nu mai putem să ne împrumutăm pentru a plăti importul și vom suferi de foame și de lipsa alimentelor de bază. Iată de ce trebuie înțeles că problema agriculturii este o problemă de siguranță națională, mai importantă chiar decât cumpărarea de F-16 sau rachete Patriot.
Atenție! Nu seceta din acest an este cauza acestei situații grave. Seceta nu a făcut decât să accentueze dificultățile existente în agricultură, dar problemele acesteia sunt de natură sistemică și structurală. Sunt de natură sistemică deoarece de mai bine de treizeci de ani rolul agriculturii în sistemul economic românesc este neglijat și subestimat, sunt de natură structurală deoarece în afara marii culturi niciunei alte ramuri nu i s-a acordat atenția necesară, în primul rând zootehniei. Mai mult, rolul și poziția micului producător agricol nu a făcut obiectul niciunui program de guvernare, indiferent de culoarea lor politică.
Suferim de obsesia infrastructurii, decidenții politici întrecându-se în promisiuni măsurate în kilometri de autostradă dar, deși necesară, infrastructura nu mai este prioritatea zero a investițiilor.
Părerea mea este că se impune o reevaluare a priorităților în sensul în care efortul investițional să fie mult mai mult orientat spre salvarea agriculturii, căci riscăm să ne transformăm definitiv din producători în consumatori ai produselor de import, devenind o piață de desfacere permanentă pentru pâinea congelată austriacă, fasolea boabe egipteană, carnea de porc spaniolă, ouă poloneze și mălaiul italienesc.
