Ce înseamnă pentru mine 16 ani petrecuţi ca angajat la Curierul Naţional?
Enorm. Dar mi-aş dori să explic şi de ce.
La sfârşitul anului 2003, când a trebuit să părăsesc o altă redacţie, nu doream, practic, decât să-mi găsesc un loc de muncă.
Recunosc că nu luasem cunoştinţă de existenţa Curierului Naţional până atunci (recomandarea mi-a fost făcută chiar de la vechiul loc de muncă).
Nu am avut şansa să-l cunosc pe dl Valentin Păunescu, fondatorul ziarului, dânsul încetând din viaţă la puţin timp după sosirea mea acolo.
Am avut, însă, onoarea şi bucuria de a cunoaşte alţi ziarişti, unii având de partea lor experienţa şi şcoala de tip mai vechi, alţii, tinereţea şi entuziasmul. Fiecare având contribuţia sa la bunul mers al angrenajului. Cu mulţi am fost şi am rămas în relaţii de prietenie autentică.
Nu e vorba de acel clişeu care spune ”să faci parte dintr-o echipă de profesionişti” – în fond, toţi vor să fie profesionişti.
Ci de a simţi că faci parte dintr-o echipă în care e la fel de important să dai randament cât şi să te simţi ”ca acasă”. Că nu trebuie ca cineva să-ţi calce demnitatea în picioare, să te terorizeze cu aere de superioritate pentru a obţine rezultatul dorit.
Din punct de vedere jurnalistic, a fost de asemenea o experienţă plăcută, utilă, chiar dacă (fosta mea colegă Andreea Stoica ştie de ce) la un moment dat am fost efectiv un om de prisos. Atunci când mi-a scăpat acest titlu referitor la apariţia unui volum intitulat ”Cum să devii un om de prisos” (titlul original era ”Cum să nu devii…”, n.n.).
Lăsând gluma la o parte, Curierul Naţional şi-a propus întotdeauna nu să atingă o cotă care, poate, ar fi depăşit posibilităţile sale, dar să rămână la un standard care să-l onoreze.
Am avut jurnalişti de valoare, acum unii sunt la alte publicaţii, alţii scriu în continuare sau colaborează la noi, dar păstrez amintirea momentelor petrecute împreună, de la orele în care se lucra pentru ziar până la momentele de glumă sau de relaxare.
M-au durut doar momentele dure prin care a trebuit să treacă aproape întreaga presă (restrângeri de personal, dispariţia totală sau parţială a printului), şi deci şi noi.
Mă bucur însă că am supravieţuit şi că nu ne-am transformat în publicaţie de scandal. Fiindcă am această viziune, pe care nu o consider utopică, ci normală, de a crede că a da materiale de genul ”Vedetei cutare i-a căzut sutienul la plajă” nu înseamnă să faci presă.
Din 2017 mi-am asumat şi rolul de a da periodic materiale pe domeniul cultural, dar asta nu fiindcă aş crede că îmi pot depăşi competenţele sau din vreo dorinţă de ascensiune, ci pentru că mi-am dat seama că pot să difuzez idei la care ţin, nimeni neimpunându-mi ce şi cum să scriu.
Pentru această şansă, pentru un climat pe care nu l-aş fi găsit în altă parte, pentru un crez comun ţin să mulţumesc tuturor colegilor, foşti şi actuali, mai tineri sau mai bătrâni, care mi-au fost alături în toţi aceşti ani.
Şi să mă bucur sincer că am atins borna 30, dacă adun şi anii de la înfiinţarea publicaţiei până în prezent.