Întotdeauna am spus că acelaşi lucru poate fi prezentat în nenumărate feluri şi, ca atare, să nu ne mirăm dacă la destinaţie ajunge ceva neconform cu adevărul. De la celebrul banc cu vehiculul care nu era maşină, ci bicicletă, şi nu i-a fost dată, i-a fost furată, până la tot felul de ştiri sau comentarii care circulă astăzi.
Mă surprinde să constat că, deseori, apărarea valorilor naţionale este asimilată cu un fel de naţionalism într-o formă paranoidă, şi nu acceptabilă, că valori ale neamului românesc precum Eminescu sau Blaga sunt puse sub semnul întrebării (de către cine şi de ce, nu mai stau să discut).
Personal, văd în data de 1 Decembrie Unirea Transilvaniei, Banatului şi Crişanei cu Regatul Român, adică semnificaţia sa istorică, şi nu un fel de confiscare dictată de un lider politic, aşa cum se înţelege din unele texte de informare de pe internet.
Să fiu bine înţeles. Cred că, pretutindeni (în istorie, în cultură, în artă) trebuie să funcţioneze principiul valorii. Şi am recunoscut întotdeauna valoarea în realizările altor naţii (ba chiar îmi dau seama că, per ansamblu, am vizionat mai multe filme străine decât româneşti).
Dar mi se pare inacceptabil să ne renegăm şi să nu ne promovăm cum se cuvine propriile valori. Fiindcă acestea ne dau identitatea naţională.
Ei îl au pe De Niro, noi l-am avut pe Ştefan Iordache. Walt Whitman a scris ”Cântec despre mine însumi”, Mihai Eminescu a scris ”Luceafărul”. Arthur Rimbaud a dat posterităţii ”Une Saison en enfer”, Lucian Blaga – Poemele luminii. Tot din Franţa vine marele Rodin, dar şi noi i-am avut pe Brâncuşi sau pe Jalea.
Cioran, Eliade, Enescu, Grigorescu, Noica, Nichita Stănescu, Tonitza – este posibil ca aceste nume să nu ne spună nimic? Şi mai avem încă pe atâtea, avem cântăreţi, actori, cineaşti, muzicieni cu care ne putem mândri.
Se vorbeşte tot mai des de ”naţionalism feroce”, de ”xenofobie”, de ”intoleranţă şi discriminare”. Dacă ar fi să alunecăm în cealaltă extremă, şi noi am putea vorbi despre ”colonizare”, ”rescriere a istoriei”, ”amestec în treburile interne”.
Nu ar fi mai înţelept să avem în vedere un echilibru când jonglăm cu noţiuni foarte serioase?
De ce e rău să-ţi aperi valorile?
A fost un caz, în urmă cu nu prea mult timp, în fotbalul britanic, mi se pare că la Arsenal Londra, în care la un moment dat, pe teren, nu figura niciun jucător englez (din lotul gazdelor). (Şi nu e ceva absolut singular, conform adevărul.ro, chiar la noi, la 30.03.2008, cu prilejul meciului Dinamo – CFR Cluj, echipa oaspete a aliniat la start un ”11” format în totalitate din străini). Vă spun cu toată sinceritatea că mi s-a părut pur şi simplu absurd. Înainte de a fi ”de plâns” sau ”îngrijorător”, mi s-a părut ”absurd”. Ce Dumnezeu, când spui Janis Joplin, spui America, când spui Alain Delon, spui Franţa, iar ”tunarii” erau un simbol al capitalei Angliei. Cum să faci din acest simbol unul 100% de import?
Nu în asta constă esenţa unui popor, în ceea ce poate da mai bun, al său? Păi ce, dacă Al Pacino vine la bătrâneţe în România (presupunere absurdă, într-adevăr) nu rămâne un stâlp de rezistenţă al cinemaului american?
Nu am nimic împotriva schimburilor de valori, a proiectelor culturale între ţări. Nu trebuie să ne închidem porţile ca şi cum doar noi am exista pe lume. După cum spuneam la început, admir tot ceea ce este de valoare.
Dar trebuie să fim conştienţi că nu ne putem exprima, ca naţie, decât prin ce este al nostru.
Şi, dacă într-adevăr îmi este ruşine de cei care sparg bancomatele altor ţări sau fură prin Internet, de vârfurile culturii, diplomaţiei, ştiinţei româneşti nu-mi va fi niciodată.
Recunoaşterea lor este un crez autentic, nu o ”deviaţie”.
PS: Şi, nu în ultimul rând, credeţi că, de exemplu, francezii, germanii, maghiarii, americanii procedează altfel? Credeţi că ei nu-şi promovează valorile, nu-şi apără identitatea?