Ionuț Țene
Există un timp al nașterii, al iubirii sau al morții. Trăirea în Ființă presupune și un timp al poeziei. Nu numai ”românul s-a născut poet”, sentimentul liricității fiind ancestral. De la vechii greci știim că ”poeții vorbeu cu zeii”. A fi colocvial cu reprezentanții transcendentului presupune a fi atins de înveșnicire, de aripa perenității. A fi diferit de ceilalți este o specificitate a poeților. De aceea vechii greci vedeau în poeți niște mesageri ai zeilor. Poeții, prin oralitatea sau scrierea poeziei, deveneau niște contemporani cu zeii. Trăiau cu nectarul unui timp peren. Opera lirică transformă sufletul sensibil și oprește timpul imanent așa cum se oprește clipa din poemul ”Faust” de Goethe. Poeții trăiesc în timp și se lasă prelucrați de acesta. Dar timpul lor este ”zeificat”, nu neapărat din punct de vedere al diviniului, ci al permanenței. Poetul față de omul grec trăia în atemporal și cititorii îl considerau înveșnicit. Homer era nu numai un personaj al cetății, ci și o legendă a imemorialității. În ”Sensul creației” lui Nicolae Berdiaev, poetul, ca și creator, este la fel ca Dumnezeu. Înveșnicirea prin creație este o veche temă a umanității. Poetul antic dezvăluie lumea în raport cu fluxul temporal. Dacă timpul este plăsmuirea creatorului, putem spune asemenea lui Platon în ”Timaios” că originea lui s-a născut odată cu cerul din haos, atunci când a devenit ritm. Astfel timpul organizat de ritmul și sunetul cosmic este o reflectare a viziunii și percepției poetului. Timpul este un concept creat de om. Acesta nu există în natură în formula în care noi îl măsurăm. Timpul este perceput ca un mister pentru orice om. Poetul simte timpul ca o taină. Chiar dacă nu măsurăm timpul în durata lui secționată de secunde, minute, ore, zile, luni și ani, totuși acesta trece prin simpla observație că natura îmbătrânește inependent de măsura creată de om. Poezia transformă timpul măsurabil al omului în clipe înveșnicite.
Poezia surprinde ritmul și metrica fizică a cosmosului, îl transformă din haos în cerc organizat și cântat. Timpul poetic este o viziune, un spațiu al anamnezei și reîntoarcerii la arhetip, la începuturi și izvoare. Poetul prin compunere lirică reface legătura omului cu transcendentul, transpunând cititorul la rădăcini sale inițiale, când în ”epoca de aur” se conversa cu zeii. Atunci, poeții cântau poezia în ritmurile cosmice. Se trăia în atemporalitatea ancestrală. De aceea, poezia devine o restaurare a timpului primordial. Genealogia poeziei duce de fapt până la zei. În acest context ancestral, poeții sunt niște inițiați care țin ritmul și sunetul stelelor ce se învârt într-un spațiu al divinului și divinației. Timpul poetic diferă de timpul comun tocmai prin accesul la porțile arhetipului și transcendenței. Timpul poetic este o transcendere a punctului primordial care naște universalitatea, în schimb timpul comun este o reflectare a imanentului imediat, un timp subiectiv ”biologic”, ”fiziologic” sau ”psihologic”. Filosoful G. Bozonius scria că ”poetul este deschis atemporalului” (Timpul – criteriu al artei). Poetul realizează o ”nemurire” a clipei. Poetul oferă cititorului din timpul creației o respirație a veșniciei. Atemporalitatea poeziei transcede categorii de timp: trecut, prezent și viitor. În poezie ”cronos” devine ”kairos”. Timpul măsurabil se transformă în șansă și scop. Poetul Nichita Stănescu a surprins genial ”ceea ce nu e fără de margini este”. Timpul este ”pretutindenea” care călătorește, poetul îl personalizează și devine o contradicție viața fără aceste ”pete mari”. În afara timpului asistăm la o inversiune a lucrurilor și vieții, ca ”văzul mâinilor” și ”auzul ochilor”. Poezia se împletește cu timpul, devine prin ritm partener al duratei oferind cadența acestui ”pretutindenea”.
Ceea ce nu e fără de margini este,
Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind
Cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
Mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
Mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
Auzului ochilor. (Enghidu – Dreptul la timp)
Timpul este izvor de poezie și o adevărată materie primă pentru poet. Atemporalitatea este o anamneză a amintirii primare, o ”eternă reîntoarcere” la arhetipul haosului organizat de puterile cerului. Pentru poet timpul este un verb al redeșteptării primului cuvânt, care prin ritmul cosmic creează poezia. Poetul reprezintă vocea timpului său. Nemții au noțiunea de zeitgeist, adică ”spiritul timpului”. Poate de aceea un poet german, Heinrich Heine, a dat o sugestivă definiție poetică a spiritului timpului: ”Doar un mare poet poate înţelege poezia timpului său.” Poetul este asemenea călugărului care încearcă să se elibereze de acedia, de ”demonul de amiază”, care te face să devi neglijent și fără griji. Paradoxul poetului este acela că starea de acedia este de fapt o perenă ”clipă oprește-te”, poetul devine, astfel, în amiaza statică un co-părtaș la atemporalitate. Acedia poetică deschide poarta spre veșnicie, față de ”acedia” mistică care este provocare spre o lene spirituală, iar călugărul trebuie să se reîntoarcă prin muncă și rugăciune ”ora et labora” la timpul statistic. Poetul prin acedia acceptă imortalitatea și înveșnicirea timpului comun. ”Amiaza timpului stă și se liniștește” spunea un poet grec modern (P. Kanellopoulo). Un fragment din poezia lui Ion Pillat ne oferă acea sinergie a clipelor ”venind din țara umbrelor” ce cheamă ”toți anii mei cu clipa lor învie/Dintotdeauna, fără ieri și azi”. Poetul are capacitatea de a unit măsura inexistentă a timpului liric, care este o ”eternă reîntoarcere” eliadiană, dinspre și înspre arhetipul originar. Timpul poetului este fluid și, în același, timp încremenit în uitarea de sine, care unește creatorul cu eterul transcendenței.
În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip
Ce curge lin şi sec aceeaşi oră.
Nu-i în apus şi nici în auroră,
Şi urma-i pe pământ nu are chip.
Dar îl aud târziu, la foc de sobă,
Cum pasu-i apăsat îşi face drum
Venind din ţara umbrelor şi cum
În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.
Recheamă tot ce-a fost şi o să fie;
Toţi anii mei cu clipa lor învie
Dintotdeauna, fără ieri şi azi. (Ion Pillat, Timpul)
Poezia poate fi percepută și ca o senzație a opririi timpului. Poetul este contemporan cu veșnicia și, în același timp, cu clipa curentă. Poetul trăiește într-o atemporalitate, deși opera sa este o expresie a spiritului vremii – Zeitgeist. Prin traduceri repetitive poetul revine la viața lumii într-o nouă formă a limbajului, adaptat sensurilor ”spiritului timpului”, care se schimbă deși în esență este același. Lumina poeziei vine din farmecul ruinelor trecute spre un prezent care se perpetuează spre viitor, păstrându-și forța emoției sensibile, nealterată. Poetul, lato sensu, restaurează timpul inițial, care este izvorul tuturor lucrurilor și a frumosului. ”Kairicitatea” poetică este o incizie a perenității în corpul timpului static moștenit de la Cronos. De fapt, Kairos este „zeul înaripat” care rivalizează cu Cronos. Poezia este ”kairică” prin contemporaneitatea cu timpul inițial, cu acel ”haos organizat” al începuturilor care este atemporal și veșnic. Poezia reprezintă, astfel, vocea viitorului în trecut prin actualitatea prezentului și, de asemenea, o trecere a transcendentului prin imanent. Timpul poetic se ivește din originar și cititorul de poezie se simte contemporan cu veșnicia.
