Mi-aş fi dorit să nu scriu niciodată aceste rânduri – adică să vorbesc despre profesorul Valeriu Râpeanu la timpul trecut.
Şi totuşi, cum nu pot evita acest lucru, am să mă străduiesc să spun câteva cuvinte despre cel care a fost o mare personalitate a culturii româneşti, pe care am avut şansa de a o cunoaşte destul de îndeaproape.
Există oameni simpli, există oameni cu studii, există oameni cultivaţi, există oameni culţi şi există oameni erudiţi. Domnul profesor Valeriu Râpeanu făcea parte din această ultimă categorie, câştigându-şi astfel un loc binemeritat în galeria oamenilor de cultură români. Pregătirea sa enciclopedică, numărul şi varietatea funcţiilor pe care le-a îndeplinit stau mărturie.
În general, oamenii cu multe titluri şi multe volume publicate sunt relativ distanţi. Am avut prilejul, în calitate de colaborator al domniei sale (am corectat multe materiale ale dânsului, inclusiv cărţile dedicate marelui istoric Nicolae Iorga, pentru care dânsul avea un adevărat cult; ”corectat” e aproape impropriu spus, dar am mai căutat greşelile de culegere sau evidenţierile cu altă literă), să mă conving că profesorul Valeriu Râpeanu era un alt gen de om.
Desigur, ca orice erudit, era meticulos, precis, acordând o importanţă deosebită atât ansamblului, cât şi detaliului. Nu concepea ca lucrările pe care îşi punea semnătura să conţină inexactităţi, uneori le revedea şi de 2-3 ori înainte de a le trimite la tipar.
Dar această personalitate plurivalentă (a fost şi jurnalist, director de editură, eseist, pe lângă arhicunoscutele ipostaze de critic şi istoric literar) era dublată de un om cald, afabil, apropiat de colaboratori.
Nu o spun pentru că astăzi, din păcate, dânsul nu se mai află printre noi, ci pentru că de la bun început m-au frapat francheţea şi politeţea cu care mi s-a adresat când am intrat în contact: mi-am dat seama că nu voia să facă, ca atâţia alţii, ”paradă” de superioritatea sa intelectuală sau socială, ci dorea în primul rând să-i trateze cu omenie şi respect pe cei cu care colabora, chiar dacă aceştia nu beneficiau de notorietate publică sau titluri universitare.
Nu l-am însoţit în afara redacţiei decât la o lansare de carte la care m-a invitat (un volum de poezii al distinsei doamne Eva Constantinescu). Şi acolo mi-a făcut aceeaşi impresie, de om deschis, sincer, de multe ori şi cu simţul umorului, pe care dânsul îl avea din plin şi cu care obişnuia să echilibreze momentele mai tensionate.
În plus, avea o vitalitate ieşită din comun. Chiar şi la vârsta senectuţii, aducea articole pe care le supraveghea cu atenţie până la forma finală.
Îmi va rămâne pentru totdeauna în memorie ca o figură largă, aproape paternă. A fost o ”Balanţă” autentică, un om plin de afabilitate.
Trebuie spus, în acest context, că fiecare om vine pe Pământ cu o misiune, dincolo de viaţa personală.
O misiune care poate însemna o realizare tehnică, sportivă, ştiinţifică, culturală ş.a.m.d. Depinde de fiecare cum îşi îndeplineşte misia, dar cert este că suma tuturor acestor realizări este acel conglomerat care duce omenirea înainte, care îi asigură progresul.
Fără descoperiri ştiinţifice, dar şi fără cultură, fără sport sau fără artă, lumea ar bate pasul pe loc. Fiecare îşi are rolul său, mai mic sau mai mare, în acest progres universal.
Mă linişteşte, în aceste momente dificile, un singur lucru: faptul că ştiu că profesorul Valeriu Râpeanu s-a achitat cu brio de sarcină, lăsând în urma sa o operă şi o amprentă unice. A plecat dintre noi chiar de Pogorârea Sfântului Duh, semn că Dumnezeu l-a chemat la El atunci când, probabil, misia sa terestră se încheiase, chiar dacă a lăsat un vid imens în sufletele celor care l-au cunoscut.
Odihnească-se în pace! Regrete eterne şi condoleanţe familiei – dar şi ”domnului profesor, cu respect!”.
