Dr. Dan Mihai Bârliba
Încep acest articol, în continuarea celui dedicat Zilei Limbii Române (31 august), cu o serie de cugetări ale unor personalităţi din spaţiul spiritual autohton: “Nemărginit îţi este dorul; cum vrei să încapă în realitatea mărginită? Totdeauna rămâne un prisos: disperare sau ironie.” (Titu Maiorescu); “Valul este dorul Mării de a săruta ţărmul.” (Lucian Blaga); “Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăţ de un cocostârc, care se întoarce la primăvară şi mă opresc drept în bătătura casei.” (Ciprian Porumbescu); “Prin formaţia sa, «dor» are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea – de unde şi vine cuvântul – cu plăcerea, crescută din durere, nu pricepi bine cum.” (Constantin Noica); “Amintirea este un dor permanent.” (Ileana Vulpescu); “Dorul este focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile.” (Octavian Paler).
Din tezaurul versurilor româneşti am ales poezia lui Ştefan Octavian Iosif, “Mi-e dor”: “Mi-e dor de munţi, de Caraimanul/Pe veci acoperit de nor./Mi-e dor de freamăt lin de brazi,/De murmur tainic de izvor,/Mi-e dor de tine azi./Mi-e dor de toaca din vecernii/Şi de tălăngi, de verde plai,/De jalnic fluier de păstor,/De mândru port, de dulce grai,/Mi-e dor de tine, dor…”.
Zestrea talentului folcloric conţine numeroase zicători despre dor în formă versificată cum ar fi: “Omul harnic, silitor,/De pâine nu duce dor.”; “Nu da binelui cu piciorul,/Că pe urmă îi duci dorul.”; “Toată lumea are-un dor/Şi mai greu, şi mai uşor.”
Din anii adolescenţei până acum, când am ajuns la inevitabila senectute, m-am legănat pe valurile romanţei Ioanei Radu în care se spune: “Mi-e dor de ochii tăi adânci,/Scânteietori ca soarele de mai./Mi-e dor de vraja ce-o arunci/Prinos al părului bălai./De-o dezmierdare iar mi-e dor/Şi de sărutul ce-adânc el m-a robit/Ca vântul adiind uşor/Să-nvie chipul ce-am iubit.”
În acelaşi registru sentimental, mă voi referi mai departe la două cărţi publicate în ultimii ani, spre a dovedi cititorilor că şi mie – păstrând proporţiile cuvenite – mi-a fost mereu dor de minunatul cuvânt “Dor”.
Iată mai întâi unele însemnări din volumul “Gânduri printre cuvinte” (2016): “După ce a sărutat cu foc norii, fulgerul a dispărut în noapte, iar ploaia a continuat să verse lacrimi de dor.”; “Noica nu se putea naşte decât în «Ţara Dorului»”; “Preţuim, aşa cum se cuvine, conceptul de «Spaţiu mioritic» al lui Lucian Blaga, dar s-a gândit oare cineva şi la «Timpul mioritic» care se măsoară prin ceasurile dorului?”; “Aceleaşi strune ale viorii pot da glas dorului, tristeţii sau bucuriei; totul depinde de starea lăutarului.”; “Fata era foarte frumoasă, încât oglinda ardea, în fiecare noapte, de dorul ei.”; “Dor: splendid blazon al Limbii Române.”; “Pentru a fi recunoscuţi pretutindeni în Lume, românii ar putea aşeza – alături de drapelul în trei culori – un cuvânt cu trei litere: dor.”; “După bătaia cu Don Quijote, morile de vânt au rămas «în bătaia vântului», măcinate de dorul nestăvilit de aventură.”; “Lacrimile de dor nu se usucă niciodată pe portativul unei romanţe.”; “Nu ştiu de ce, dar îmi vine să cred că dorul a apărut odată cu doina.”; “Chiar dacă au dobândit nemurirea, insectarele duc dorul vieţii adevărate.”; “La moartea lui Noica, tare a mai plâns cuvântul «dor» care avea să-i ducă dorul!”; “Ardealul ardea de dorul unirii cu Patria-Mamă, iar Istoria i-a împlinit dorinţa.”; “Dor: ce lungi sunt trăirile aflate la umbra acestui scurt cuvânt!”
Citez, de asemenea, câteva gânduri din volumul “Măria Sa, Cuvântul” (2017): “Când trăia în ţara lui, Z avea darul vorbirii; plecat în străinătate, el avea dorul vorbirii.”; “După ce sărută nuferii şi pelicanii, Dunărea îşi varsă lacrimile de dor în Marea cea mare.”; “Nu am văzut un fluture care să iubească o floare cu atâta dor încât să nu o mai părăsească.”; “Veronica s-a stins dintr-un dor nestins pentru «Luceafărul» care uitase să mai răsară, în fiecare sară, pe deal.”; “Şi americanilor le este dor de casă, mai ales de Casa Albă.”; “Îmi este dor de soţia mea, Maria Cornelia, dar nu mă grăbesc să merg la ea, neştiind dacă între timp nu s-a îndrăgostit cumva de dânsa vreun Înger mai frumos şi mai deştept decât mine.”; “Dor şi iarăşi dor. Multe sunt amintirile ce dor.”
Voi ilustra în continuare anumite stări de suflet şi de conştiinţă care m-au stăpânit în cele patru decenii de activitate în domeniul relaţiilor internaţionale. Trebuie să menţionez că, în multe situaţii diplomatice, am simţit singurătatea, fiindu-mi tare dor de cei dragi de acasă. La majoritatea posturilor am mers de unul singur, deci fără cei doi fii şi soţie, din câteva raţiuni clare: cariera didactică a profesorului universitar doctor Maria Cornelia; pregătirea educaţională a copiilor noştri (studii elementare, liceale şi universitare; masterate); opţiunea comună de a rămâne acasă o mamă destoinică în loc de a avea în străinătate o soţie simpatică.
Consider că aceste sacrificii de natură afectivă au dat rezultatele cuvenite din toate punctele de vedere, chiar dacă dorul de casă frământa neîncetat inima şi mintea unui diplomat aflat departe de ţară, în Vietnam, Laos, Arabia Saudită, Bahrain ori Oman. Desigur, acest dor firesc era oarecum diminuat prin: convorbiri telefonice; contacte pe E-mail; casete audio şi video; fotografii şi scrisori primite prin curierul diplomatic (nu am avut parte de noile facilităţi în materie de comunicare, ieşind la pensie în urmă cu un deceniu). Totuşi, dorul rămânea dor şi nu se stingea decât temporar, atunci când, în concediile legale sau cu alte ocazii, reuşeam să ne vedem în “formaţie completă”.
Din păcate, în virtutea legilor implacabile ale Timpului, dorul meu pentru tatăl pierdut mult prea devreme, pentru cei patru bunici din legendara Moldovă, pentru mama şi soţia mea s-a retras ireversibil în lumea amintirilor.
Cam atât despre un dor cu care m-am născut, păstrându-l în întreaga mea viaţă şi cu care voi pleca atunci când va hotărî Destinul: dorul de România.
