Conf. univ. dr. Costin Lianu, președinte ACEX,
Fost coordonator Strategia Națională de Export 2005-2015
Ancorată în stabilitate pe marginea prăpastiei cu costuri reale plătite de fiecare cetățean și mediul de afaceri, România rămâne captivă în ultima treaptă a categoriei recomandate investițiilor. Fără o „constituție economică”, respectiv o strategie economică și de competitivitate multianuală pe termen lung și reforme structurale, plasa de siguranță oferită de statutul de membru UE s-ar putea dovedi insuficientă pentru a evita retrogradarea în zona „junk”. În ciuda existenței unui cadru strategic activ, deși parțial (nu avem o Strategie Națională de Export), România rămâne captivă într-un paradox periculos: suntem o economie de convergență cu viziune europeană, dar plătim dobânzi de țară riscantă. Strategia Națională de Competitivitate (SNC), PNRR și alte programe cu iz strategic sunt lipsite, în mare parte, de „dinți” legislativi sau analize de impact consistente. Această situație nu reușește să convingă investitorii că avem o viziune acționabilă sau că taxele nu se vor schimba peste noapte pentru a acoperi deficite neprevăzute.
Paradoxul ratingului românesc: aparent bogat, dar trăind periculos
România se află într-o situație paradoxală în logica economică. Recent, agenția Fitch Rating a reconfirmat ratingul „BBB minus”, cu un produs intern brut pe cap de locuitor care depășește media țărilor din aceeași categorie. Deși suntem o economie de convergență în UE, toate cele trei mari agenții (Fitch, S&P și Moody’s) mențin o perspectivă negativă sau limitată. Suntem „copilul problemă” care refuză să-și facă temele, bazându-se periculos pe ideea că Uniunea Europeană nu va lăsa un stat membru să eșueze?
Într-adevăr, supraviețuirea financiară imediată primează acum în fața viziunii de competitivitate, iar România este în prezent un „pacient” cu o hemoragie financiară masivă. În acest context, competitivitatea este văzută doar ca un produs secundar al stabilității: dacă nu ai bani să plătești pensiile, nici o strategie de competitivitate fără ținte asumate, bugetate și de impact nu ne va salva de la faliment.
In acest caz, vom continua să trăim periculos pe termen mediu și lung tot cârpind soluții de stingere a incendiilor și angajându-ne banii pe priorități asumate modeste și aruncând povara deficitului pe „vinovații fără vină”?
Nota de plată a neîncrederii, costuri mari pentru noi toți
Rămânerea la baza clasamentului „investment grade” nu este doar o statistică abstractă, ci o taxă invizibilă plătită de români prin dobânzi record. România se împrumută la costuri specifice țărilor din categoria „junk”, plătind cele mai mari dobânzi din UE, iar instabilitatea fiscală îi face pe marii investitori reticenți în a plasa capital pe termen lung. La ele se adaugă presiunea pe curs și inflație întrucât orice risc de retrogradare lovește în valoarea leului, scumpind importurile și alimentând scumpirile la raft. Aceste efecte ne pot „condamna la mediocritate“ dacă măsurile de consolidare fiscală continuă să fie luate doar prin creșteri de taxe (care lovesc în competitivitate) și nu prin reducerea cheltuielilor statului sau investiții în infrastructură. Economia devine tot mai fragilă, iar ratingul poate rămâne „agățat” de pragul de jos (BBB-). In aceste condiții, costul capitalului rămân mari, descurajând firmele locale să se dezvolte. Practic, mesajul agențiilor de rating este că încă suntem solvabili (ne putem plăti datoriile la dobânzi uriașe), dar asta nu ține loc de prosperitate. Valoarea criteriului de guvernanță în acest caz este doar o garanție pentru băncile externe, nu o certificare a succesului economic național. Fragilitatea instituțională și volatilitatea politică – iată motive principale pentru care România plătește dobânzi de țară din categoria „junk”.
Pentru a sparge acest cerc vicios ar trebui să ne inspirăm din ce au făcut și fac alții prin trecerea de la „pompierismul fiscal” la o strategie de competitivitate legiferată, care să funcționeze ca o ancoră trans-partinică pe 10-15 ani. România nu trebuie să inventeze roata. Există state care au transformat ratingul mediocru în unul de elită prin disciplină și viziune cum ar fi Irlanda sau Estonia care au realizat consens politic pe viziuni strategice clare obținând în timp un rating A. Polonia: cel mai apropiat model de noi are de decenii o strategie de competitivitate coerentă și corelată cu restul de strategii ale țării și a limitat constituțional datoria publică la 60% din PIB. Rezultatul? Un rating A- care le permite împrumuturi mult mai ieftine decât cele ale României.
Exista mai multe similitudini în aceste exemple: taxele nu se schimbă peste noapte. Orice modificare este anunțată cu 6-12 luni înainte. Banii din taxe se duc în cercetare, infrastructură și digitalizare, nu doar în consum și salarii la stat. În timp ce SNC propune „modernizare industrială”, guvernul aplică adesea „corecții fiscale de urgență”. Agențiile de rating penalizează faptul că strategiile noastre sunt documente care pot fi anulate de următoarea ordonanță de urgență.
Paradoxul strategiei de competitivitate: monitorizare de proces, dar nu și de impact
Agențiile pot constata doar o “implementare” de proces. Rapoartele de monitorizare nu indică o capacitate a economiei de a depăși criza deficitului. Dacă avem strategii, dar nu avem rezultate care să convingă piețele că putem reduce dependența de împrumuturi scumpe, este greu de a ieși din cercul vicios. Informațiile arată că SNC se monitorizează prin MySMIS și indicatori tehnici (SIPOCA), dar monitorizarea este una administrativă. Orice evaluator ar vrea să vadă că SNC schimbă indicatorii de competitivitate, dincolo de exercițiul administrativ de bifare a unor activități. Ne-am dori cu toții să măsurăm și să vedem succes la densitatea de IMM-uri, de start-up-uri, de firme inovative. Degeaba măsurăm număr de proiecte depuse dacă acestea nu merg în piață, ca să dăm doar un exemplu. Competitivitate pe piețe și doar intenția de inovare face diferența. Un posibil motiv de ignorare a acestor documente poate fi divorțul între succesul raportat în dosarele de finanțare și realitatea costului capitalului sau impactul de implementare pentru firmele românești. Multe apeluri sunt întârziate, rezultatele se pot da chiar și cu un an întârziere când condițiile pieței fac accesul la finanțare tardiv. Fragilitatea și inconsistența schemelor de susținere la export completează tabloul țintelor ratate, dar nu-l epuizează.Am demonstrat prin Strategia Națională de Export că avem capacitatea de a elabora strategii prin sistem consultativ public-privat, dar ne lipsește mecanismul de protecție a acestora în fața instabilității politice. Rezultatele au fost când a existat voință politică.
Mediul de afaceri poate aspira la cele mai moderne fabrici, dar dacă statul se împrumută la dobânzi de țară riscantă pentru a acoperi un deficit imens, costul creditului pentru acele fabrici devine prohibitiv.
În timp ce SNC vorbește despre „modernizare industrială”, România alocă printre cele mai mici procente din PIB pentru cercetare-dezvoltare (R&D) din Uniunea Europeană (sub 0.5%, față de media UE de peste 2%). Inovarea în România este captivă într-un cerc vicios: statul nu finanțează cercetarea aplicată, iar mediul privat, lovit de instabilitatea fiscală, preferă să investească în active sigure, nu în tehnologii riscante de viitor. Inovarea și digitalizarea sunt tratate ca proiecte cu termen de valabilitate (până la finalul fondurilor UE), nu ca priorități de stat. Această abordare fragmentată confirmă agențiilor de rating că România nu are un plan de creștere sustenabilă, ci doar o metodă de a „petici” bugetul cu bani europeni.
Digitalizarea în SNC este adesea confundată cu achiziția de hardware. Deși „bifăm” jaloane în PNRR prin cumpărarea de computere sau licențe, multe procesele rămân analogice. Interoperabilitatea bazelor de date – inima unei economii moderne – este încă un concept teoretic. Nu impresionează faptul că am cheltuit 100 de milioane de euro pe „digitalizare” dacă acei bani nu se traduc într-o colectare mai bună a taxelor, simplificare și interoperabilitate și ușurință mai mare de a face afaceri în a rezolva probleme cu statul ale fiecărui cetațean. Rezultatul? O birocrație digitalizată care costă mai mult, dar nu crește productivitatea muncii.
SNC propune o economie de înaltă valoare adăugată, dar România se află pe ultimele locuri în clasamentul DESI (Indicele Economiei și Societății Digitale). Nu poți avea o economie inovatoare când forța de muncă nu este pregătită pentru tranziția tehnologică. Fără o corelare între educație și nevoile pieței, SNC rămâne o listă de dorințe, nu un plan de acțiune.
Spre deosebire de România, statele cu rating din categoria „A” au legiferat o strategie de competitivitate din care decurg restul obiectivelor și strategiilor. Acest lucru înseamnă că bugetul național se construiește în jurul strategiei de competitivitate, nu invers.
Investițiile străine nu impresionează, în ciuda volumului crescător
O strategie bazată pe multiplicatori pentru a reduce deficitul ar necesita mutarea investițiilor către sectoare cu valoare adăugată mare și amprentă locală ridicată (producție internă de materiale, energie, IT), pentru a opri „scurgerile” de capital prin importuri.
Un punct critic în evaluare este calitatea cheltuielilor. Putem observa că, de multe ori, fondurile alocate pentru susținerea competitivității ajung să alimenteze consumul (prin importuri), nu producția internă. Trebuie să trecem de la „pot să plătesc” la „știu să cresc”. O Românie competitivă nu este una care doar absoarbe fonduri UE, ci una care utilizează SNC pentru a identifica și proteja motoarele economice (exportatorii de tehnologie, hub-urile de inovare) care pot „dilua” natural datoria publică prin export.
Creșterea fluxurilor de investiții străine directe în România nu „impresionează” pe cât ar sugera cifrele brute, deoarece structura acestora reflectă adesea o consolidare a capitalului existent sau o reacție la consumul intern, mai degrabă decât o expansiune industrială de tip „greenfield”.
O mare parte din fluxul de ISD nu reprezintă resurse financiare noi intrate în țară pentru fabrici noi, ci profituri reinvestite, multe cu scopuri operaționale. Companiile străine deja prezente își mențin câștigurile în țară pentru a-și susține operațiunile curente, ceea ce este un semn de stabilitate, dar nu de expansiune. O bună parte din capital reprezintă doar schimbarea proprietarului unor active existente (ex: achiziția unor rețele de retail sau bănci), ceea ce nu creează neapărat noi locuri de muncă sau capacități de producție. Investițiile străine tind să se concentreze pe sectoare care deservesc consumul intern, nu pe cele care produc bunuri pentru export.
În loc să ajute la reducerea deficitului, aceste investiții pot stimula importurile pentru a satisface cererea internă. Multe investiții în industrie sunt de tip „lohn” modernizat sau asamblare, unde valoarea adăugată în România este mică. Profiturile mari generate sunt ulterior repatriate (peste 10,9 miliarde euro câștigate de investitori străini în 2024).
Pentru a atrage investiții străine directe de calitate – adică acelea care aduc tehnologie, cresc valoarea adăugată și impulsionează exporturile, este nevoie de strategii mult mai eficiente. Ajutoarele ar trebui să fie mult mai rapide dat fiind efectul de multiplicare. Investitorul poate primi bani doar dacă aduce brevete sau procese de producție de ultimă generație, spre exemplu. Marii investitori pot primi stimulente dacă cumpără componente de la firme mici și mijlocii (IMM) locale. Concomitent, se pot oferi granturi firmelor locale pentru a-și ridica standardele de calitate la nivelul cerut de multinaționale. Acestea sunt doare câteva repere ale unei gândiri strategice.
Concluzie
România se află pe o muchie de cuțit. „Creierul” strategiei economice – adică abilitatea de a „urca” pe lanțurile de valoare europene sau globale în 2040 – rămâne confuz și neconvingător.Într-adevăr ,România trebuie mai întâi să înceteze să mai cheltuiască bani pe care nu îi are (deficitul), dar concomitent ar trebui să discutam despre cum să devenim o forță economică.
Fără o instituție independentă care să protejeze strategia economică de ingerințele politice incoerente și divergente, vom continua să facem „echilibristică” pe marginea prăpastiei. Ieșirea din capcana BBB- depinde de curajul de a transforma statul dintr-un agent de „colectare forțată” în unul de „multiplicare economică”. Fără acest pas, riscăm să salvăm bugetul de azi sacrificând prosperitatea de mâine. Un rating de tip BBB- cu perspectivă negativă nu este doar o notă tehnică, ci o factură de miliarde de euro plătită suplimentar de stat sub formă de dobânzi, bani care ar putea merge spre investiții. E nevoie de argumentarea faptului că un proiect de țară început de un minister și continuat de următorul (indiferent de partid) crește încrederea investitorilor.
În contextul actual, marcat de presiuni fiscale și de necesitatea de a atrage fondurile din PNRR societatea trebuie să fie tot mai deschisă către soluții care aduc stabilitate pe termen lung. O inițiativă de a pune bazele unei strategii de competitivitate bine articulate, angajante și pe termen lung, corelată cu ținte bugetare, din care să decurgă organic toate abordările strategice ale țării ar trebui să fie în centrul atenției.
