Mihai Călugărițoiu
30 martie 2025
„Născut pe strada anului 1942” (Autobiografie, p. 81), „în zodia gemeni” (Cei doi din mine, p.111, în ziua de 13 – n.n.), scriitorului, jurnalistului și poetului i s-a făcut un frumos și binemeritat cadou, cu prilejul intrării în rândul octogenarilor, prin publicarea volumului „Întoarcerea la metaforă”, la Editura Globart Universum, din Montreal, Canada, în 2022, selecție inedită din 24 de volume de poezii, realizată de senior editorul Johnny Ciatloș Deak.
Prezentată cronologic, după anul apariției volumelor și titlurile lor, selecția reliefează maturizarea, în timp, a poetului, cât și măiestria de neegalat: „Sunt poetul esențelor tari/… Și beau măduva cuvintelor din mers/… Sunt Visătorul esențelor tari/… Călătorind într-o caleașcă de Poezie.” (*Sunt poetul esențelor tari, p. 177).
Alexandru-Florin Țene face parte din ordinul „Cavalerii sonetelor” (Cavalerii sonetelor, p. 45) și prin volumele „Moment poetic” (1998), „Sămânța din interiorul cuvintelor”, „Germinația cuvântului de sub zăpadă” (2012), „În genunchi mă întorc la Vers” (2014), „Întoarcerea poetului” (2022), ca și în toate celelalte volume de poezie, demonstrează că n-a părăsit-o niciodată, ba dimpotrivă, metafora i-a fost cea mai credincioasă însoțitoare, n-a abandonat-o, așa că „întoarcerea” ar putea fi înțeleasă, mai degrabă, cu fața la metaforă.
Spre exemplificare, să luăm aminte: „tren de poeme” (p.10); „mlaștina nopții” (p. 11); „masa veșniciei” (p. 12); „picătură de mister” (p. 13); „arcul dorinței” (17); „roata zării” (p. 18); „cerc de tulpină” (p. 27); „porțile cerului” (p. 29); „ros de veac” (39); „săgeți de cocori” (p. 44); „de mână cu gândul” (p. 53); „cerul meu de hârtie” (p. 55); „tăcerea din versuri” (p. 73); potoape de gânduri” (p. 89); „geană de apus” (p.169) și multe, multe altele, astfel încât suntem de acord cu Domnia Sa, când afirmă: „Construiesc din metafore cu migală palate” (p. 66).
De rară și inegalabilă frumusețe sunt modurile aparte în care poetul vede realitatea: „să nu te vadă ochii” (p. 19); „lângă cuibul rândunicii ce adăpostește/ streașina casei și fereastra.” (p. 26); „cad cărările pe frunze” (p.68); „…din țeava puștii/ Se întorc căprioarele-n păduri” (p. 90); „corpul meu s-a înfipt în siringă” (p. 173); „cazanul trimite pălinca în prune” (179) și altele.
Neuitându-și originile, poetul acordă importanța cuvenită toposului: casa, curtea cu falnicul nuc, via și vinul, Oltul, orașul și gara, locuri animate de mamă, soră și tată.
„Ograda cu nuc…/ mic voievodat la marginea râului” (Așteptare, p. 20). Nu întâmplător a ales nucul ori a fost ales poetul de către nuc, falnic copac, cu fructele protejate de coaja trainică, asemeni poeziilor, cu înțelesuri aflate în spatele metaforelor: „micul Eden/ de lângă mine cu nuc și iubire” (Pădurea din cer, p. 125); „Nucul – scena din oglindă” (Cântecul de vară, p. 141); Îmi aduc aminte casa de sub nucul/ dintre două veacuri./ De atâta singurătate/ nucul scârțâie ca un sicriu…” (Casa de sub nucul dintre două veacuri, p.155),
„Tatăl meu…/ răsfoiește aceleași ziare/ din care-mi pricepe… numele/ caligrafiat sub poeme” (Ograda în memorie, p. 10); „Am flori căprui în ochi, mamă,/… Știu că mă vezi/ uneori,/ seara venind dinspre stele;/ … să nu te vadă ochii, pe ascuns plângi” (Flori de dragoste, p. 19); „Mama tot mai aduce răcoarea fântânii/ Sora mea tot coase batiste și față de masă/ Tata cioplește carul/ pentru întoarcerea mea acasă” (Așteptare, pp. 21-22).
„Oltul vălurește în limba română/… Ca la o icoană la el mă închin/… În Marea cea Mare Oltul vorbește/ Limba învățată la izvoare,/ Capodoperă de cuvinte ce unește/ Românii din Carpați, Dunăre și zare…” (Balada Oltului, pp. 196-197).
„Podgorenii din legendă coboară/…/vinul curat,/care niciodată/ nu moare,/ ci numai seara se lasă-n rădăcini” (Cântec de podgorean, p. 14).
„În Drăgășani nu-i argint și nici aur/ Doar prin vii mai rătăcește câte un graur/… O dragoste eternă orașul…/ Când sorb din vinul lui mă simt semizeu” (În Drăgășani…, p. 105); „orașul unde gara trage după ea/ amintirea” (Autobiografie cu Chopin, p. 53).
Un loc aparte, în versurile poetului, îl ocupă marea: „Pontul Euxin se teme de munte:/ poate de înălțimea și veșnicia lui./ Iar muntele e înfricoșat de adâncimea mării” (Călcâiul vulnerabil al mării II, p.121).
Eros și ontos, iubita/soția: „Doamna în alb cu pălărie/ îmi zâmbește ziua întreagă,/ n-am să spun că-mi este soție/ muză-mi este de-o viață întreagă, Doamna mea cu pălărie!” (Doamna în alb, p. 128); „Iubito, peste noi zăpezile s-aștern,/ Cât sunt aici cu tine, nu te teme/ Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern” (Cuvinte din livezi, p. 198); „Iubito! Hai să ne trăim vremea rămasă!” (Casa părintească și vecinii buni nu se vând, p. 109)
O altă mare iubire a poetului: „Mi-e dat să-mi rostesc gândurile/ să visez/ în Limba Română/…/ Patria îmi este Limba ce o vorbesc/ pe care am subt-o de la mama/ cu ochii blânzi/ ca Miorița.” (Gloria Limbii Române, p. 28); „Munții își împodobesc frunțile cu stele,/ Râurile doinesc în limba română…” (Elegie toamnei, p. 44), iubire împletită cu cea de patrie: „Ce este patria, mamă?”… E Limba Română dulce ca mierea” (Ce este patria, mamă?, pp. 112-113).
Cum era și firesc, de la un capăt la altul, poezia lui Alexandru-Flori Țene se dovedește o formă superioară a logosului. „În vremuri ancestrale,/… hârtia/ era cerul cu astre” (Poezia trece, pp. 56-57) și îl alege ca suport pentru creația sa: „îmi scriu poemul pe cerul meu de hârtie” (Cerul meu de hârtie, p. 55), „cerul meu de hârtie/ Pe care desenase Dumnezeu stele” (Se asfaltează cerul, p. 151), pentru că „eurile noastre/ s-au ridicat spre cer/ trăgând după ele o mie de poeme…” (O mie de poeme, p. 75).
De asemenea, îl preocupă soarta poetului: „Poeții nu mor niciodată, ei doar/ își odihnesc zborul/…/ arzând întotdeauna cu rost./ Poeții nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte/ eterne vorbe…” (Poeții nu mor niciodată, pp. 72-73) adeverind, parcă, spusele filosofului Dumitru Drăghicescu: „Prin creații sale, omul se îndumnezeește”, atunci când afirmă: „Eu am rămas de mult înveșnicit în carte” (Privind prin ochelarii imaginației, p. 131).
Martor al recentelor evenimente istorice, poetul dorește „să se facă lumină!”/ În piața Patriei istoria desculță ca o fată bătrână/ urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-și pune în cui Războiul/ și-n fața femeii – Pacea, genunchiul și-l îndoaie” (Incident istoric, p. 74).
De-a lungul timpului poetul a văzut, a trăit și-a realizat multe, cu forțele proprii ori ajutat de semeni, dar recunoaște ajutorul divin și mulțumește: „Dumnezeu este sursa libertății mele” (Sfârșitul, început perpetuu…, p. 96); „Doamne, îți mulțumesc, sunt contemporan cu tine!” (Contemporan cu Dumnezeu, p. 117).
Îndrăznind o apreciere, se observă, în întreaga creație poetică a lui Alexandru-Florin Țene, o augmentare a logosului, în armonia cu ontosul și într-un climat de iubire divină.
Sănătate în longevitate și inspirație în creație, mulți ani viitori Domnule Alexandru-Florin Țene!
