Al Florin Țene
Prezentat la Bookfest București 2025, pe data de 1 iunie, noul roman al Anei-Cristina Margu, „Cercul umanității”, apărut la Editura Eikon, București, 2025, ne prezintă o comunitate ideală, așa cum ar trebui să arate sau să fie, dacă nu toate, majoritatea societăților omenești.
Realizatoarea proiectului Atrium Heights, Harper Thompson recunoaște că: „N-am realizat cu adevărat cât de mult aveam nevoie de această comunitate până când n-am găsit-o” (p. 420), amintind, parcă, de spusele lui Blaise Pascal: „Nu te-aș fi căutat, dacă nu te-aș fi găsit.”
Printre protagonistele romanului, o întâlnim pe Catalina: „scriitoare de biografii, un maestru al cuvintelor ce transformă experiențele și emoțiile altora în capodopere literare” (p. 243). „Prin intermediul poveștilor celorlalți, încearcă să înțeleagă complexitățile și contradicțiile propriei ființe… Ea scrie despre alții, deși, este posibil ca cea mai mare biografie nescrisă să fie chiar a ei” (p. 244). Speculând, am putea spune că prenumele autoarei, Ana-Cristina, poate genera pseudonimul Catalina.
Reală ori nu, autoarea ne propune o zonă rezidențială, cum puțini și-ar imagina-o, pe care o populează cu personaje încercate de viață și cărora își propune să le ofere ce n-au avut: „În imaginația mea, am creat o lume plină de personaje, fiecare cu povestea și universul său” (p. 421).
Aici, îl întâlnim pe Sam, Samuel Bishop, „refugiat fără nimic, cu excepția visurilor sale” (p. 192), din Damasc, Siria, din cauza războiului și care, printr-o întâmplare nefericită, își pierde vederea, dar reușește să picteze, în continuare: „Folosesc tuburi (de vopsea – n.n.) marcate Braille. Iar în rest, las sentimentele să-mi ghideze mâna” (p. 200). Sam o cunoaște pe Lila, Lila Hadid, la rândul ei refugiată din Bagdad, Irak, care, în timpul unui bombardament pierde pe cei dragi și se refugiază la Barcelona, în Atrium Heights, unde „și-a realizat visul de a studia medicina” (p. 204).
Tot aici, îl găsim pe „Oscar Montgomery, cunoscut de toți drept Oz” (p. 215), „muzicianul care, deși își pierduse auzul, continua să compună” (p. 37), „alchimist al sunetelor, care transforma tăcerea în muzică” (p. 36), „folosind vibrațiile muzicale simțite de întregul său corp” (p. 40), care recunoaște că: „Surditatea m-a învățat multe lucruri, inclusiv să apreciez tăcerea”(p. 173).
Un loc aparte îl ocupă siamezele Celeste și Mirabelle, „două tinere femei unite la nivelul spatelui” (p. 47), și dorința doctorului Marcel Ivanov de a le separa. Iar dacă doctorul n-a reușit, autoare le transformă în sirene și le trimite în mediul acvatic, unde, se pare, că și-au găsit liniștea.
Printre poveștile colocatarilor, autoarea ne prezintă și pe cea a realizatoarei acestui „complex, viu, mozaic cultural și uman” (p. 76), începând cu copilăria, „o fetiță de 5 ani, cu ochi albaștri și păr blond”, lăsată la poarta unui orfelinat, cu actul de naștere și câteva lucruri. În timp, devine „o adolescentă de 16 ani… în grădina orfelinatului” (p. 81). „La optsprezece ani… pășea cu încredere pe porțile Universității din Barcelona” (p. 86). „Anii trecuseră, iar ea devenise o femeie puternică și independentă. Când destinul i-a încrucișat calea cu Alfonso, un bărbat nu doar frumos, ci și bogat, Harper a înțeles imediat că aceea era șansa ei de a-și rescrie destinul” (p. 87). „Acum, o femeie prosperă și respectată în lumea afacerilor, Harper își folosea influența și resursele pentru a sprijini educația și dezvoltarea tinerilor defavorizați, devenind un adevărat mecena” (p. 89). Nepoata lui Mark Thompson, „renumit învățat și filosof” (p. 282), purta cu sine „moștenirea unei familii pline de cultură, pasiune, dar și de tragedii” (p. 283). De aici, poate, și compasiunea sa pentru cei care au suferit.
O locatară deosebită este Valeria, care „se confruntă zilnic… cu realitățile sinesteziei sale” (p. 229), acea asociere de senzații, de natură diferită, care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte, senzații diverse (coloristice, muzicale, afective, olfactive, tactile, auditive etc.) care își corespund în plan afectiv. „Sunetele stridente sau neașteptate aduceau explozii de roșu și galben” (p. 229). Pentru Valeria, „Arta și limbile străine au devenit într-o zi refugiul ei” (p. 231). „Limba Latină era un amestec de culori pământii… greaca… un albastru profund (ibidem), limba sanscrită… roșu aprins și portocaliu” (p. 233), „lumea limbii ebraice… o paletă de culori: albastru închis și verde smarald” (p. 234), manuscrisul copt… galben nisipos și ocru” (ibidem).
Zona rezidențială oferă nu numai condiții materiale impecabile, dar și condiții cultural-spirituale de o înaltă calitate: bibliotecă, cinematograf, locuri de dezbatere sau de susținerea unor spectacole, în aer liber, de muzică ori circ, alături de cele de odihnă, grădinărit sau joacă, pentru copiii din Atrium Heights.
Aici amintim biserica în care „credincioși din toate orientările spirituale… musulmani… catolici și ortodocși, veneau acolo în căutarea serenității” (p. 112), deoarece „esența credinței: (este-n.n.) iubirea, acceptarea, compasiunea” (p. 114).
De amintit este și pasiunea lui Isabella pentru arheologie care se va muta în complex pentru că avea informații despre existența unui pasaj subteran sub fundația complexului rezidențial și voia cu ardoare să-l găsească.
Interesante sunt, de asemenea, spectacolele lui „Leonardo, iluzionistul enigmatic” (p. 242).
Autoarea amintește și de „Rachel Weisz, o bătrână octogenară” (p. 207), scăpată, în mod miraculos, din lagărele exterminării, în cea de-a doua conflagrație mondială, care taie gardul de sârmă, ce împrejmuiește zona rezidențială, așa cum procedase în copilărie, și scăpase cu viață.
În mod armonios, autoarea povestește despre multe alte persoane, venite din colțuri diferite ale lumii, de culturi și profesii diferite, care se înțeleg, unele pe altele, se ajută reciproc, se confesează și se găzduiesc, la nevoie.
Martori ai evenimentelor din lumea contemporană, am putea afirma că romanul Anei-Cristina Margu este prea frumos ca să fie adevărat, dar respectăm opinia domniei sale: „Nu toți vedem lumea așa cum este… Fiecare dintre noi poate contribui la o operă de artă colectivă… Fiecare dintre noi adaugă ceva unic acestei lumi” (p. 420).
18 iunie 2025
