Mihai Călugărițoiu
Editura Eikon, București, în 2023 și-a îmbunătățit palmaresul cu romanul „Nevermore”, al autoarei Ana-Cristina Margu, având ca temă cele două lumi, cea de azi și cea de mâine, punând, față în față, problematica destinului și a liberului arbitru, a posibilității de a ne alege sau nu momentul trecerii din viață în eternitate.
Definit ca ființă socială, omul ajunge uneori să se însingureze, chiar dacă este înconjurat de semeni, pentru că nu este ascultat și, cu atât mai puțin, înțeles.
Cititorul se va simți „captivat” voluntar, dacă este permis acest oximoron, atunci când va începe lectura romanului, deoarece cu greu va putea face pauze, și acelea, neapărat necesare.
Aparent, romanul este o poveste de dragoste, dintre Vlad și Irene, ambii absolvenți de psihologie, proaspeți psihoterapeuți și căsătoriți, plecați în luna de miere, pe tărâmuri exotice, în căutarea de experiențe unice.
În realitate, romanul este o profundă lecție de psihologie, văzută prin lumina interpretărilor filosofice, referitoare la problematica scopului și sensului vieții, a înstrăinării umane și a dreptului de a hotărî și dispune de propria viață.
Urmărindu-și eroii, autoarea încearcă un răspuns la întrebarea: „A trăi, este un drept sau o obligație?” (p. 66) și, pentru aceasta, apelează la părerile marilor gânditori: Socrate, Platon, Pitagora, Epicur, Kant, Freud, Cioran, Camus, Schopenhauer și o pleiadă de specialiști în psihologie și psihiatrie contemporani: Kenneth I. Pergament, Leda Cosmides, Martin E.P. Seligman, Daniel Kahneman, Alan D. Baddeley, Elliot Aronson și mulți alții.
Sub pretextul scrierii unei cărți, „mai mult despre depresie, dar cu accent pe sinucidere” (p. 71), cu titlul „Fals tratat despre sinucidere”, eroii săi, unul real-Vlad, și unul imaginar-Irene, dispărută în condiții misterioase, autoarea sintetizează cele mai noi cunoștințe din domeniul psihologiei și psihiatriei și ne poartă prin cele mai cunoscute locuri suicidale din lume: poduri, stânci, construcții înalte, făcând, totodată, un inventar al modalităților și tipologia sinucigașilor, din lumea reală, dar și din literară, explorând „teme pe care mulți autori le evită” (p. 128).
Pentru documentare, Vlad își propune să procure biletele de adio ale celor „trecuți voluntar în neființă” (p. 75), chiar dacă „pătrunzând în imposibil și transformându-l în realitate” (p. 84).
„Vlad… nu va putea recunoaște cu adevărat niciodată moartea ei… și-a propus să-i îndeplinească Irenei ultima dorință… să scrie o carte numită «Fals tratat despre sinucidere» (p. 88). „Prezența soției sale alături de el în munca de documentare… ar putea fi modalitatea lui de a face față durerii” (p. 89).
„În cartea la care lucra cu multă pasiune, Vlad și-a propus să-și aducă o contribuție importantă în domeniul sănătății mintale și al conștientizării depresiei și autovătămării” (p. 221).
Neîmpăcat cu gândul că și-a pierdut iubita, Vlad ajunge să sufere de „tulburare obsesiv afectivă, sau, mai bine spus, de tulburare obsesiv-compulsivă” (p. 94).
Conștientă de posibilele ecouri ale scrierii sale, autoarea analizează impactul unor opere literare asupra cititorului: „Cititul ucide… Cititorul are nevoie de discernământ. Dacă ajunge să pună pe același palier lumea reală cu lumea ideală prezentă în romane… viața lui va putea sfârși tragic” (p. 99). „Depinde cine și ce citește” (idem).
În căutările sale, Vlad, însoțit, permanent, de „dragostea lui veșnică”, „ținându-i companie… și dincolo de pretutindeni” (p. 254), este abordat de Laura, care îi propune să-i vândă biletul de adio, scris înaintea sinuciderii apropiate.
Laura a luat această decizie pentru că nu a reușit să-și salveze băiatul suferind de o gravă boală de inimă, acuzând de malpraxis medicul care-i operase fiul, chiar dacă știa cauza reală, lipsa aparaturii medicale.
Deși acceptă târgul, Vlad îi propune „să fii de ajutor aproapelui tău”, prin construirea unui spital pentru copii, modern și dotat cu tot ce trebuie.
La convingerea Laurei, contribuie și Daniel, fiul său decedat pe masa de operație, nu din nepriceperea medicală, ci din lipsa aparaturii adecvate.
Autoarea folosește prilejul și prezintă etimologia numelui Daniel, „Dumnezeu este judecătorul meu”, nume ales cu bunăștiință.
De remarcat este și întâlnirea lui Vlad cu o prostituată, care ajunge să se culce cu fiul său, pe care-l abandonase la naștere, mamă adolescentă de numai 16 ani: „Am comis un incest… M-am iubit cu propriul meu fiu” (p. 360). Încercând să ia legătura cu el: „Am reușit să aflu… că a orbit” (p. 361). „Aș vrea să mă întorc în țară, să-i fiu aproape și să-l ajut cum pot” (idem).
Cazul prezentat ne trimite în antichitate, la incestul dintre Oedip și mama sa, Iocasta, în urma căruia Oedip își scoate ochii și pleacă în pribegie, însoțit de fiica sa Antigona.
Vlad este un personaj ubicuu, îl găsim peste tot, aproape în același timp acolo unde este un caz care îl interesează. De asemenea, trecutul și prezentul se îngemănează, de multe ori, trecutul este adus în prezent ori personajele trecutului sunt purtate în viitor, astfel încât „să scoată la lumină poveștile ascunse ale locurilor din întreaga lume” (p. 88).
Realul și miticul, povestirea și povestea sunt tratate cu aceeași măsură, încât cititorii sunt „niște călători într-un tărâm magic, unde trecutul se împletește cu prezentul și cu viitorul” (p. 152).
Totodată, autoarea ține să precizeze: „Lumea asta-i cum o vezi, Cealaltă e cum o crezi” (p. 158).
Tentat, de multe ori, să se sinucidă, pentru a fi și a rămâne veșnic cu soția și iubita sa Irene, în lumea „Cealaltă”, la fel cu Laura ar fi trebuit să-și țină promisiunea, după construirea și darea în folosință a spitalului modern de copii, „între sinucidere și căsătorie” (p. 454) au preferat să se căsătorească „pentru că salvarea nu trebuie să vină neapărat din exterior” (p. 409).
Dorința eroilor săi, „să scrie o carte cu mare impact” (p. 96), „carte diferită de ce am citit până acum” (p.128), „o carte rară” (p. 421), „bine primită de public” (idem), strâns împletită cu aspirația: „să citesc pentru a învăța lucruri noi” (p. 145) au dus, în cele din urmă pe „Tărâmul Altruismului și al Compasiunii infinite” (p. 414).
Ca o concluzie, dar și ca un sfat, autoarea ne îndeamnă: „Nu judeca pe nimeni, pentru că nici tu nu ai vrea să fii judecat” (p. 139), conștientă că „întotdeauna există loc de mai bine” (p. 468) și să facem abstracție de „starea de neființă a personajelor” (p. 469).
Suntem alături și de acord cu autoarea când afirmă: „cartea ta merită să fie citită de un public mai larg… chiar dacă nu se încadrează în tipare” (p. 470).
„Habent sua fata libelli”/Cărțile au soarta lor, „pro captu letoris”/După cum sunt receptate/înțelese de cititor.
Îi dorim și sperăm ca romanul/scrierea/cartea să fie citită de cât mai mulți oameni și apreciată la justa valoare.
În ceea ce ne privește, la un început bun, îi dorim o continuare frumoasă și multă inspirație în creație!
15 iulie 2024
