Dr. Dan Mihai Bârliba
Prin activităţile didactice efectuate în ultimul deceniu la unele universităţi din Bucureşti am avut prilejul de a intra într-o legătură spirituală intensă cu opera lui Anton Pann din perspectiva gândurilor acestuia despre lumea limbajului. Nu mică mi-a fost mirarea atunci când am regăsit în versurile talentatului rapsod, expuse în forma lor originală, un ansamblu de sfaturi care îşi păstrează relevanţa până în zilele noastre într-o pedagogie sui-generis a rostirii persuasive.
De pildă, Anton Pann crede pe bună dreptate, în poezia Despre cusururi şi urâciuni, că vorbirea omenească trebuie să se înscrie în coordonatele unei “civilizaţii a cuvintelor”, facilitând comunicarea şi evitând orice formule care ar genera stări de conflict. De aceea, el recunoaşte că: “Gura nu cere chirie,/Poate vorbi orce fie./De multe ori, însă,/Vorba, din vorbă în vorbă/Au ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn – n.n.)/Ş-atunci vine proverbul:/«Vorba pe unde a ieşit/Mai bine să fi tuşit»/De aceea,/Când vei (vrei – n.n.) să vorbeşti, la gură/Să aibi lacăt şi măsură…/De aceea, niciodată/Chelului despre chelie/Să nu-i spui vro istorie/Şi/Cu pleşuvul când vorbeşti/Tigvă să nu pomeneşti/Şi nici/Să nu râzi de măgar cumva,/Că poate îl încaleci cândva…” .
Sfatul lui Anton Pann apare de asemenea în poezia Despre vorbire iarăşi: “De multe ori, limba taie mai mult decât sabia./Limba oase n-are şi oase sfărâmă. De aceea,/Pune-ţi frâu la gură şi lacăt la inimă./Gardul are ochi şi zidul urechi./Vorba rea se duce ca glonţul./Glumele să-ţi fie ca sarea-n bucate,/Ca să nu-ţi zică cineva:/«Vorbe bune, dar nesărate»…/Limba îndulceşte, limba amărăşte./Cu râma mică se prinde peştele mare,/Vorba dulce mult aduce./Cu o lingură de miere mai multe muşte prinzi decât cu o bute de oţet… Nu te amesteca nepoftit în vorba altora./Că/Nepoftitul scaun n-are./Unde nu-ţi fierbe oala, nu-ţi băga lingura.” Absenţei unui dialog civilizat Anton Pann i-a consacrat şi următoarele versuri satirice: “Omul care e flecar/Troncăneşte ca un car./Îl auzi numai:/Hodorog – tronc; vorba îndată,/Ca moara când e stricată.” (Despre minciuni şi flecării); “Că el (omul – n.n.)/Nici în cap ce nu-ţi pocneşte/A vorbi se pomeneşte/Şi trânteşte vorba,/Hodorog – tronc/Ca o roată/De la o moară stricată…/Dar se cunoaşte/Omul prost din vorbuliţă/Şi nuca din uşurinţă.” (Despre pedanţi sau copilăroşi). Din păcate, poveţele lui Pann sunt ignorate de mulţi pretinşi “comunicatori” autohtoni care au optat pentru limbajul încărcat de expresii vulgare, sperând că îi vor cuceri în acest fel pe cei care îi ascultă şi îi urmăresc.
În poezia Despre vorbire, autorul face o pledoarie privind evitarea cuvintelor redundante – un subiect pe care Titu Maiorescu avea să îl numească sugestiv: “beţie de cuvinte” într-un celebru eseu cu acelaşi nume, publicat în anul 1873. Redau în continuare versurile relevante ale strălucitului rapsod: “Îmbucătura mare să-nghiţi/Şi vorba mare să nu o zici./Deşi/Îmbucătura mare/Se-nghite cu-necare…/Vorba-şi are, şi ea, vremea ei,/Iar nu să o trânteşti când vei (vrei – n.n.)…/Unde este vorbă multă,/Acolo e treabă scurtă./Totdauna/Cine are limbuţia/E mai rea decât beţia… Unul ca acela/Parcă se pune la cioarbă/Una-într-alta tot să soarbă./Astfel nu-ţi da pas de vorbă./Până-şi găseşte să-i zică:/«Stai, că nu ţ-e gura chioară,/Ţine rândul ca la moară./Aici la râşniţă nu e,/Care când o vrea să puie»./Limbutul/N-are cine să-l asculte/Şi el spune,-ndrugă multe /Şi/Silă de vorbă îşi face,/Tot să troncănească-i place./Totdauna/Vorbele cele ferite/În piaţ’ ş-în moară-s vorbite.”
În ceea ce priveşte însemnătatea tăcerii în procesul unei conversaţii, am identificat câteva versuri relevante în poezia Despre vorbire, pe care Anton Pann le pune cu dibăcie în gura unui gânditor cu scopul de a amplifica efectul persuasiv al sfaturilor date: “Zice un înţelept:/«Sau taci sau zi ceva mai bun decât tăcerea.»/Şi/«Dacă vei (vrei – n.n.) să trăieşti liniştit, să nu vezi, să n-auzi, să taci».” Citind aceste stihuri, mi-a venit în minte un gând profund al lui Constantin Noica: “Cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului; e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuşi a ales-o pe cea mai adâncă, mai grăitoare decât toate, tăcerea omului şi a sculptat-o.” Se ştie, însă, că pe meleagurile lui Pann şi ale lui Brâncuşi, continuă şi chiar se extind metehnele de a spune multe despre nimicuri, de a întrerupe cu tupeu pe cei care vorbesc şi a încerca să le risipească judecăţile, reuşind de multe ori din nefericire; nu rare sunt situaţiile mediatizate la radio sau televizune în care argumentaţia şi informaţia sunt înlocuite cu o penibilă pălăvrăgeală prin ignorarea totală a subiectelor aflate în discuţie.
Cred că este folositor să recitim, în clipele noastre de tihnă, gândurile izvorâte din pana lui Pann şi să ne străduim a le valorifica în diferite contexte ale vieţii cotidiene ca un veritabil gest de recunoştinţă, peste veacuri, faţă de cel pe care Ion Pillat îl numea pe bună dreptate “povestitor al vorbei, calif peste silabe”.
