Există, pe lângă marile succese de box-office şi filmele de festival cele mai popularizate sau filmele-cult ale unei perioade, şi realizări mult mai puţin cunoscute, ale unor regizori neştiuţi de marele public, ce în distribuţie pot avea unul sau două nume sonore, în rest mergându-se pe mâna debutanţilor sau a ”anonimilor”, dar care totuşi impresionează prin calitate şi prin emoţiile transmise. Un astfel de film este şi L’Attesa (Aşteptarea) – 2015.
Extraordinară dramă! Magnifică! (Din punctul meu de vedere, desigur, dar sunt convins că le va plăcea şi altor cinefili). Intensă de la început şi până la sfârşit, sfâşietoare aproape. Aş vrea să redau ceva din tensiunea excelent creată, din aura de mister şi de întuneric pe care o are filmul L’Attesa (2015), fără a dezvălui întru totul scenariul, şi cel mai potrivit mi se pare să spun că motto-ul perfect pentru această peliculă deosebită ar putea fi un citat din Albert Camus: ”Un om este şi mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere decât prin cele pe care le spune”.
Ca gen, aparţine, cred, neorealismului, este o peliculă care nu abundă nici în metafore sau elemente care ar putea aparţine fantasticului, nici în cadre care ar putea fi interpretate în mai multe feluri. Prezintă totul aşa cum este, însă tensiunea extraordinară care se acumulează încă de la început porneşte de la o premisă aparent simplă: tinerei Jeanne nu i se spune adevărul despre o persoană din viaţa sa. Însă această ascundere a adevărului are un potenţial exploziv, seamănă oarecum cu secretele şi misterele din celebra ecranizare Rebecca (fără a face neapărat o comparaţie, Rebecca este peste acest film, mă refer însă la tendinţe).
Giuseppe, cel dispărut, bântuie ca o fantomă imaginaţia şi sentimentele celor rămaşi, iar mama sa se găseşte într-o dilemă extraordinară în privinţa atitudinii faţă de Jeanne, iubita fiului său. Elementele moderniste (precum muzica şi dansul, dialogurile puţin frivole) sunt introduse atât cât este necesar, nefăcându-se un abuz care ar fi putut dăuna calităţii filmului.
Deşi acţiunea pare uneori că trenează, pelicula lui Piero Messina (un cineast, de altfel, puţin cunoscut, conform Cinemagia mai apare ca realizator doar al scurt-metrajului ”La porta”), nu alunecă în monotonie. Spectatorul aşteaptă mereu să se întâmple ceva, să aibă loc o devoalare a misterului, participă la dramele personajelor, este captat de firul narativ (poate nu foarte complicat, dar intens).
Pe alocuri picturală, având în prim-plan apa, peisajele, trupul perfect al adolescentei Jeanne, alteori construită doar din replici şi trăiri subînţelese, L’Attesa este una dintre cele mai bune drame pe care le-am văzut, beneficiind şi de o interpretare excelentă atât a Juliettei Binoche, cât şi a tinerei Lou de Lâage, care se vede că a fost aleasă şi pentru talent, nu doar pentru frumuseţea sa. Un film aproape necunoscut la noi, cu o notă de-a dreptul jignitoare pe IMDb (6,6), dar din punctul meu de vedere aproape de capodoperă, chiar dacă e probabil mai greu să stea alături de un film regizat de Bergman sau de un alt titan al cinematografiei mondiale.
