Războiul este ceva crud, inuman, atroce. Şi constituie, mai presus de toate, un preţ care nu trebuie şi nu merită să fie plătit, indiferent de interesele politice, economice sau teritoriale. Mulţi cineaşti au încercat să redea în creaţiile lor aceste adevăruri cutremurătoare (câteva exemple ar putea fi Apocalypse Now, Saving Private Ryan, Un long dimanche de fiançailles, Fear and Desire şi multe altele). Am ales să redau cronica filmului Beanpole (Kantemir Balagov, 2019), pentru că este unul dintre cele mai tulburătoare filme de gen vizionate – şi este opera unui regizor rus (ecranizare după Svetlana Aleksievici). O dovadă în plus că dacă soarta omenirii ar sta în mâinile adevăraţilor intelectuali şi oameni de caracter, probabil că am avea pace.
O dramă psihologică ce atinge uneori profunzimi uluitoare, un film în care deznădejdea şi suferinţa umane, provocate de ororile războiului, ajung la cota cea mai înaltă.
Iya Sergueeva (rol de senzaţie făcut de Viktoria Miroshnichenko) este infirmieră într-un spital cu profil militar la Leningrad, în primul an de după terminarea războiului. Traumele fizice şi psihice se fac încă simţite pregnant, iar suferinţa este vizibilă pe feţele tuturor (medici, pacienţi, asistente).
”Am pierdut unul dintre oameni. Ia-i tu raţia de mâncare”, îi spune medicul-şef, cu o francheţe care şochează nu prin gestul ca atare (făcut din raţiuni umanitare, desigur, mai ales că Iya avea şi un băieţel), ci prin situaţia subînţeleasă: acolo domneau mizeria, sărăcia, promiscuitatea.
De altfel, şi spectacolul imitării, de către pacienţi, a diverselor animale, la care asistă Pashka (băieţelul) este unul mai degrabă grotesc, deşi trebuia să fie amuzant.
Într-un gest care mi-a amintit de ”Alegerea Sophiei”, a lui William Styron, Iya îl omoară pe Pashka, probabil fiindcă nu avea din ce să îl întreţină. Un gest şocant, cu care nimeni nu va fi de acord, dar este ales de regizor pentru a ilustra cât mai fidel starea de rătăcire, de mizerie, de disperare în care ajunsese tânăra mamă.
Iya se reîntâlneşte cu Masha (împreună cu care luptase pe front, în artileria antiaeriană), care îi va oferi o mână de ajutor pentru a supravieţui. Iya este un personaj rătăcit într-o lume pe care nu o înţelege: cel mai adesea tace, se uită împrejur, îi dau lacrimile. Pare inexistentă, şi totuşi are un suflet.
Scena cu cei care le acostează (dar mai ales modul în care o fac), plus îndemnul Mashei (Vasilisa Perelygina, rol de asemenea convingător, poate doar cu o jumătate de notă sub cel al Viktoriei), de a o trimite pe Iya cu unul dintre bărbaţi nu a reuşit decât să-mi adâncească accesele de mizantropie în care cad uneori. Dar în acelaşi timp a existat o parte din mine care s-a bucurat de alegerea lui Kantemir Balagov, nu pentru a mai vedea o dată murdăria şi josnicia umane, dar fiindcă, poate, la un astfel de semnal de alarmă, măcar unii dintre noi se vor dezmetici şi vor redeveni umani sau vor da o şansă omenirii să nu se prăbuşească.
Masha, al cărei soţ murise, îşi dorea un copil. Însă este o dorinţă înecată într-o lume în agonie. Se angajează îngrijitoare la aceeaşi unitate în care lucra Iya.
Fireşte, discursurile de mulţumire şi cuvintele mari care se vor face auzite la un moment dat nu vor putea compensa nicicum traumele celor prezenţi (fie ei îngrijiţi sau îngrijitori), ororile războiului, şi nici da un sens autentic unei societăţi în derivă.
Aş mai remarca faptul că, în filmul lui Balagov, erotismul nu este unul ostentativ, în pofida faptului că este destul de prezent, şi asta ţine de viziunea regizorală: simpla apariţie a unor trupuri dezgolite sau atingerile mai curând timide nu violentează spectatorul, îi reamintesc doar că erosul există, că face parte din viaţă.
Pelicula lui Balagov este o dramă extrem de apăsătoare, care nu are drum de întoarcere: odată intrat pe acest culoar al sordidului, trebuie să mergi până la capăt. Cadrele lungi, tăcerile prelungite, atmosfera cenuşie sunt elocvente în acest sens.
Este o dramă psihologică ce atinge uneori profunzimi uluitoare, mi-a amintit puţin de El destierro (2015). Un improbabil triunghi amoros, pe fundalul unui decor în derivă şi al unor suferinţe greu de imaginat. Totul alunecă spre vid, iar spectatorul se va simţi şi el atras de acest curent asemănător ”Pogorârii în Maelmstrom” a lui Poe.
Finalul, care putea fi şi altul, ai chiar impresia că regizorul s-a gândit la un moment dat să fie altul (veţi vedea la momentul potrivit de ce) nu este nicidecum unul fericit, ci o foarte mică rază de speranţă către un bine mai curând iluzoriu, dar ales astfel, în opinia mea, pentru a sublinia că ceea s-a întâmplat cu Hiroshima este mereu valabil: o renaştere este posibilă chiar şi dintre ruine. Fiinţa omenească, viaţa nu pot fi înfrânte definitiv.
Când am vizionat Un long dimanche de fiançailles (2004) mi-am zis că probabil acesta este filmul în care deznădejdea şi suferinţa umane, provocate de ororile războiului, ating cota cea mai înaltă. Acum îmi dau seama că s-ar putea ca Beanpole să întreacă, la acest capitol, creaţia lui Jeunet. (Atenţie, nu spun că sunt filme în care să fie prezentată oroarea în stare pură, sângele, cadavrele. Acestea sunt tratate în alte pelicule. Ci acel grad de suferinţă, de alienare umană dincolo de care să nu mai găseşti nimic. Spectatorul devine aproape hipnotizat de aceste cadre care îl împing către neant, care îl fac să perceapă războiul, cu toate consecinţele sale, ca fiind cea mai abominabilă experienţă pe care o poate trăi cineva).
Filmul este inspirat de cartea Svetlanei Aleksievici ”Războiul nu are chip de femeie”.
