De mai multe ori am vizitat frumoasa ţară de la poalele legendarului Ararat: când eram Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră/Istanbul în anii ’90 şi mai târziu, împreună cu soţia, în perioada misiunii mele ambasadoriale în Georgia învecinată cu Armenia.
Voi începe cu două poezii preluate dintr-un periodic al Uniunii Armenilor din România: i) Hovanes Krikorian, “Armenia”: “Aceasta este ţara mea, nu-i vreo prea largă moşie,/încât, de mă duc undeva,/aş putea-o lua cu mine-/micuţă, precum o îmbătrânită mamă,/micuţă ca un prunc nou născut,/iar pe harta lumii,/cu totul cât o picătură de lacrimă./Aceasta este ţara mea, nu prea întinsă de fel,/încât i-am făcut loc în inima mea,/ca să n-o pierd cumva.”; ii) Hamo Sahian, “Când spun «Armenia»”: “Când spun «Armenia», obrajii mi se aprind,/Când spun «Armenia», genunchii mi se îndoaie./Nu ştiu de ce se întâmplă aşa./Când spun «Armenia», buza îmi arde,/Când spun «Armenia», trupul îmi înfloreşte./Nu ştiu de ce se întâmplă aşa./Când spun «Armenia», ochii mi se umplu de lacrimi,/Când spun «Armenia», braţele mi se desfac./Nu ştiu de ce mi se întâmplă aşa./Când spun «Armenia», lumea-ntreagă îmi e casă,/Când spun «Armenia», de moarte cui îi mai pasă?/Voi dăinui, pururi voi fi aşa.”.
Redau, în continuare, câteva obiective religioase vizitate în călătoriile noastre.
Mănăstirea Geghard – obiectiv istoric situat în Provincia Kotayk, la aproximativ 40 de kilometri de Erevan, Capitala ţării, poate fi considerată o carte de Istorie a Religiei cu file de piatră. Se consideră în lumea istoricilor că Mănăstirea a fost construită în secolul al IV-lea de către Grigore Luminătorul (252-329) pe locul unui izvor sacru dintr-o peşteră. De-a lungul veacurilor ce au urmat, complexul monahal s-a extins. Biserica principală s-a datorat Reginei Tamar a Georgiei care reuşise să recucerească o mare parte a teritoriului armean de la turci; s-au construit numeroase structuri rupestre, chilii, camere funerare, săli de rugăciune. Am fost impresionat de sculpturile dintr-un cavou, cioplite în 1283: un cap de berbec, un lanţ înfăşurat în jurul gâturilor a doi lei, în locul părului din vârful cozilor acestora fiind capetele unor dragoni; un vultur cu aripile desfăcute pe jumătate ţine un miel în gheare; mai apar câteva păsări fantastice cu capete încoronate de femei; nu lipsesc crucile şi anumite motive florale gravate pe pereţi. Poarta de intrare este o dantelărie în piatră albă, străjuită de doi porumbei.
Templul de la Garni, aflat la o distanţă de 30 de kilometri de Capitală, are ca perioadă de construcţie primul secol D.Hr. în timpul Regelui Tiridates I, fiind dedicat Zeului Soarelui, Mihr. După convertirea armenilor la Creştinism, la începutul veacului al IV-lea, edificiul respectiv a fost transformat în reşedinţă de vară a surorii Regelui Tiridates al III-lea. După deteriorarea sa cvasicompletă în urma puternicului cutremur din 1679, a fost reconstruit din temelii între anii 1969 şi 1975, utilizându-se metoda cunoscută în arheologie ca anastylosis ce constă în valorificarea la maximum a tuturor elementelor originale şi combinarea acestora cu diverse materiale moderne. Când am vizitat acest obiectiv istoric, gazdele ne-au informat că procedeul respectiv fusese utilizat cu rezultate perfecte în acţiunile de restaurare a renumitei Biblioteci a lui Celsus de la Ephesus/Turcia, a Tetrapylonului din Afrodisias/Turcia şi a Palatului Knossos din Creta/Grecia. Cine le vede astăzi (iar familia mea a avut asemenea prilejuri), rămâne cucerit de ceea ce au făcut specialiştii în domeniul restaurărilor.
Mănăstirea Haghpat este o comoară arhitectonică în miezul munţilor. Construită în decursul câtorva secole (al X-lea – al XIII-lea), aceasta a acumulat valoroase elemente ale culturii bizantine. Se remarcă printr-un ansamblu de cruci din piatră, denumite “khakhars” care par a fi ieşit definitiv de sub dominaţia Timpului, păstrând nealterată verticalitatea Credinţei îndreptate spre Cer.
Tatev este, fără îndoială, o Mănăstire fermecătoare. Construcţia ei a început în secolul al IX-lea, devenind în scurtă vreme un renumit centru de pregătire religioasă. Potrivit unei legende spuse de colegul armean de la Tbilisi, care mă însoţea în interesanta călătorie, meşterul acelui edificiu religios a ajuns în vârf şi atunci L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea aripi spre a putea zbura înapoi, iar Divinitatea i-a îndeplinit dorinţa ca o recompensă pentru marea lucrare înfăptuită.
Catedrala Etchmiadzin a fost ridicată la începutul secolului al IV-lea de Sfântul Protector al Armeniei, Grigore Luminătorul, imediat după adoptarea Creştinismului ca religie de stat. Lăcaşul a avut o istorie agitată, multe puteri din zonă (Imperiul Persan; Imperiul Otoman; Imperiul Ţarist; Imperiul Sovietic) ocupând succesiv complexul de cult din apropierea Erevanului si profanând operele sale multiseculare. Din fericire, acesta a reînviat după moartea dictatorului Stalin, un rol important revenind Catolicosului Tuturor Armenilor, Vazgen I de la Bucureşti (1908-1994). Împreună cu soţia mea, am aprins câteva lumânări la locul său de veşnică odihnă din curtea Mănăstirii. Catedrala cruciformă este o clădire impunătoare care combină stilul romanesc cu influenţa bizantină. Printre curiozităţi se află un mare clopot din veacul al XVII-lea conţinând o inscripţie tibetano-budhistă, înlăturat de sovietici la finele anilor ‘30. Acolo am văzut două relicve sacre, expuse în Trezoreria Catedralei: *suliţa care L-a rănit pe Iisus în momentul Răstignirii Sale şi ar fi fost adusă pe meleagurile armene de Apostolul Iuda numit Tadeul; acest preţios obiect este expus din anul 1687 într-o raclă de argint aurit având, la unul dintre capete, o placă sub formă de caro cu o cruce grecească decupată; *un fragment din Arca lui Noe de pe Muntele Ararat. În prima sa Enciclică din anul 1893 în calitate de Catolicos, Mkrtich Krimian denumea această catedrală “Sionul Araratului”. Peste aproape un secol, Catolicosul Vazgen I o descria ca “Templul lui Solomon pentru armeni”. În rândul numeroşilor cetăţeni de etnie armeană, aflaţi pe diferite meridiane, inclusiv în Georgia, s-au impus caracterizări precum: “Vaticanul Armenesc” sau “Mecca Armenească”. De asemenea, s-a consacrat în mediul experţilor de pretutindeni ideea că Etchmiadzin ar fi cea mai veche catedrală din lume.
Îmi amintesc că – stând la taclale în camerele de hotel din centrul Erevanului şi sorbind din coniacul îmbietor – am rugat pe diplomatul de la MAE armean să mă lase să aştern în carneţelul meu câteva din proverbele şi zicătorile autohtone. Iată cu ce “zestre de spirit” m-am întors din călătoria mea prin Armenia: “O singură mână nu aplaudă.”; “Cu cuvinte blânde poţi îmbuna până şi un şarpe.”; “Numai cu vorbe nu se face un pilaf gustos.”; “Puiul de cioară este porumbel pentru mama sa.”; “Para coaptă în timpul verii nu apucă toamna.”; “Din aceeaşi floare albina extrage mierea, iar şarpele – veninul.”; “Porcul nu vede niciodată stelele.”; “Leneşul are şapte duminici pe săptămână.”; “Cine cade în Mare, se agaţă şi de spuma valurilor.”; “Armeanul, când sărăceşte, îşi aduce aminte de «Lăsata Secului».”; “Viscolul a murit de frig.”; “Nu intra în caravană cu un măgar şchiop.”; “Nu orice lingură poate fi polonic, după cum nu orice munte poate fi un Ararat.”.
În încheiere, voi evoca un fapt din cariera mea diplomatică. Rigorile alfabetului şi lexicului englez puseseră, una lângă alta, delegaţiile din Armenia şi Azerbaijan la reuniunile ministeriale şi la cele ale înalţilor funcţionari din statele membre ale Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre – ceea ce stânjenea vizibil pe fiecare dintre cele două, care prefera tăcerea în locul dialogului, din cauza contextului politic tensionat pe plan regional şi pe plan bilateral. Am propus, în consecinţă, o nouă poziţionare a delegaţiilor naţionale, astfel încât cele două să se regăsească faţă în faţă, existând de fiecare dată măcar schimburi inocente de priviri şi de zâmbete protocolare. În cursul vizitelor efectuate la Erevan, reprezentanţii armeni şi-au adus aminte de acest fapt, mulţumindu-mi colegial şi evidenţiind utilitatea propunerii mele care a devenit una acceptabilă pentru ambele părţi până astăzi.
