“Cale lungă, drum de fier”

Am respectat şi, mai mult decât atât, am îndrăgit – din primii ani ai copilăriei şi tinereţii mele – trenurile, gările şi căile ferate, închipuindu-mi atunci că acele vagoane trase de locomotive cu aburi sunt cele mai accesibile mijloace de transport: mergeau direct şi fără opriri neprevăzute, ajungeau la orele planificate, înlesneau întâlniri şi prietenii, lacrimi de bucurie sau de tristeţe, toate stările fiind naturale şi incontrolabile. Nu pot decât să mă bucur că am avut parte de asemenea facilităţi în Moldova mea natală, când mergeam la bunicii din ţinutul Hârlăului sau la rudele apropiate din Bucureşti. În perioada activităţii pe plan extern, am utilizat nu doar avioane, ci şi trenuri pe distanţe mai reduse din spaţiul european (Bulgaria, Iugoslavia, U.R.S.S., Ungaria) şi nu am avut niciodată aventuri nedorite.

M-am documentat în privinţa istoriei căilor ferate din România şi ofer acum cititorilor mei câteva elemente semnificative. Prima cale ferată din ţara noastră a fost cea dintre Oraviţa şi Baziaş (lungă de 62,5 kilometri), inaugurată în anul 1854 pentru transportul cărbunelui. Pentru traficul de călători în anul 1857 a fost construită calea ferată dintre localităţile Szeged şi Timişoara, extinsă în anii următori spre Transilvania/1868, Muntenia, Bucovina şi Moldova/1869, Oltenia/1875. Pe 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construirea liniei ferate dintre Bucureşti şi Giurgiu, fiind dată în folosinţă la 26 august 1869. Prima linie ferată din Moldova a fost deschisă la 3 decembrie 1869 între Suceava/Burdujeni şi Roman, având o lungime de 102,5 kilometri; întotdeauna, m-am bucurat de o asemenea realizare tehnică în călătoriile avute cu diverse delegaţii străine de tineret şi studenţi care mergeau în vizite la Mănăstirile din Moldova în anii ’70. În prima jumătate a veacului trecut, s-a realizat dublarea căilor ferate, iar ulterior au fost elaborate planuri de electrificare a căilor ferate române, prima porţiune fiind cea dintre Braşov şi Predeal, deschisă la 9 decembrie 1965.

La începutul anilor ’80, locomotivele cu aburi au fost scoase complet din circulaţie, fiind înlocuite cu locomotive Diesel şi electrice. Au mai rămas până astăzi doar Mocăniţele pitoreşti ce îşi trag sufletul pe meleagurile de poveste ale Maramureşului şi Moldovei, parcă nedorind să fie abandonate vreodată. Prima linie electrificată a fost pe ruta Ploieşti-Braşov; linia Bucureşti-Braşov a fost complet electrificată în februarie 1969. După evenimentele din decembrie 1989, compania naţională Căile Ferate Române/C.F.R. a intrat într-o perioadă de declin relativ: au fost închise o serie de rute, iar materialul rulant achiziţionat în anii ’70 a rămas fără reparaţiile necesare. Societatea Naţională a Căilor Ferate Române/S.N.C.F.R. a fost reorganizată la 1 octombrie 1998 prin înfiinţarea de noi companii/societăţi specializate pentru: infrastructura feroviară; transportul de călători; transportul de mărfuri; turism; întreţinere şi reparaţii/vagoane; întreţinere şi reparaţii/locomotive; servicii de electrificare etc. Totuşi – parafrazând replica lui Nae Caţavencu din comedia lui Nenea Iancu – “industria feroviară română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”.În schimb, au apărut, ca ciupercile după ploaie, noi servicii denumite pompos: Regio; InterRegio; InterCity. S-au înmulţit accidentele feroviare, întârzierile şi aglomerările de sezon (mare, munte); serviciile din trenuri nu sunt dintre cele mai bune şi stârnesc critici şi reclamaţii întemeiate din partea călătorilor ş.a.m.d. Din nefericire, locomotivele Malaxa/seria 151 (model prezentat în anul 1940 la Expoziţia de la Milano), construite pe scară largă în fabricile de la Reşiţa ale industriaşului român Nicolae Malaxa, au rămas doar o amintire.

Am decis ca să evoc unele versuri româneşti pe tema acestui articol:

*Ion Minulescu, Prin gările cu firme-albastre: “Tristeţea trenului ce pleacă/Noi n-am trăit-o niciodată,/Căci – călători ades cu trenul – /În clipa când plecăm din gară,/Noi stăm pe loc,/Doar trenul pleacă!/Doar trenul pleacă,/Trenul singur/Ne poartă nerăbdarea mută,/Bagajul visurilor noastre/Şi setea noilor senzaţii,/Pe infinite paralele,/De-a lungul verzilor plantaţii/De mătrăgună şi cucută,/Pe schela podurilor albe,/Prin noaptea negrelor tunele/Şi gările cu firme-albastre!/Doar trenul pleacă,/Trenul singur/Respiră,/Cugetă,/ Vorbeşte/Şi-n forţa aburilor cântă/Viteza roţilor ce creşte./Doar trenul singur se frământă,/El singur urcă/Şi coboară./Reptilă neagră ce-mprumută/Aripi de liliac ce zboară/Şi glas de cobe ce-nspăimântă!/Doar trenul singur se-nfioară/De-atâta veşnică povară./El singur poartă mai departe/Pachetele-omeneşti, culcate/Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,/Pe bănci de pluş capitonate!/Doar trenul suferă ofensa/Sclaviei negrilor «ad-hoc»,/Ce poartă-n lectici (scaune trase de cai ori de oameni în Antichitatea romană sau în Evul Mediu – n.n.) mai departe/Pe cei născuţi să stea pe loc./El singur,/El/Şi numai trenul/Creează-n urma lui distanţa, /Monotonia/Şi refrenul/ din care ne-adăpăm speranţa/Toţi călătorii spre mai bine./Şi numai el,/Doar trenul singur,/Doar trenul ştie-anume cine/Şi câţi din cei plecaţi aseară/Putea-vom mâine,-n zorii zilei./Bagajul visurilor noastre/Să-l presărăm, din suflet iară,/Prin gările cu firme-albastre!”.

*George Topârceanu, Acceleratul: “…Şi deodată, dintre dealuri/Se desprinde larg un zvon/Depărtat şi monoton,/Ca un murmur lung de ape/Revărsate peste maluri./Creşte-n luncă, mai aproape,/Umple văile vecine/De răsunet mare,/Vine!/Fulger negru, trăsnet lung/Dus pe aripi de furtună,/Zguduind pământul, tună,/Zările de-abia-i ajung./Parcă zboară,/Parcă-noată,/Scuipă foc, înghite drum/Şi-ntr-un val-vârtej de fum/Taie-n lung pădurea toată…/A trecut./Dinspre câmpie,/Vuiet greu de fierărie/Se destramă în tăcere,/Scade-n depărtare,/Piere./Iar în urmă-i, din tufişuri,/De prin tainice-ascunzişuri/Se ivesc pe jumătate/Păsărele ciufulite,/Alarmate/Şi-ngrozite:/ -Cine-i? Ce-i? Ce-a fost pe-aici?/Ciripesc cu glasuri mici/Cinteze şi pitulici./Doar un pui de piţigoi,/Într-un vârf de fag pitic,/Stă cu penele vâlvoi/Şi, făcând pe supăratul:/ -Ce să fie? Nu-i nimic./A trecut Acceleratul.”.

*Marin Sorescu, Uitat: “Mergea uitat de Dumnezeu,/Un tren prin Bărăgan. Nici eu,/În tren fiind, nu mai ştiam,/Mergând aşa, de ce mergeam?/Visând acelaşi vis de ieri,/Ce l-am visat acum un veac/În palma ta ca-ntr-un hamac./O, dor nescris, care mă ceri./Citesc al trenurilor leac/Şi-ncerc să-mi amintesc din mers/Un vers pe care ieri l-am şters/Şi l-am mai şters şi-acum un veac.”.

Îmi îngădui adăugarea unor însemnări personale, publicate în volumul Gânduri printre cuvinte/2016: “În orice regim, trenurile şi tramvaiele au rămas «pe linie».”; “Viaţa este ca o gară unde unele trenuri vin la timp, iar altele întârzie.”; “Degeaba trec multe trenuri prin halta unui sat, dacă niciunul dintre ele nu opreşte acolo.”; “Îndrăgesc mult trenurile care vin, nu trenurile care pleacă.”; “«Mersul trenurilor» – o carte despre relaţia dintre Spaţiu şi Timp pe înţelesul tuturor, dar extrem de plictisitoare.”; “X mergea cu mare plăcere la gară pentru soacra lui, mai ales atunci când dânsa pleca acasă.”.

Închei cu câteva versuri ale variantei muzicale Glasul roţilor de tren, care a fost interpretată la Revelionul Televiziunii Române din anul1972 de Corina Chiriac, Mihaela Mihai şi Marina Voica: “Vine trenul, pleacă trenul,/Gara stă pe loc./Ca şi dorul care-mi ţine inima pe foc./Vine trenul, pleacă trenul, fuge pe câmpii,/Scrie-mi, dragule, de mâine opt scrisori pe zi…/A plecat un tren din gară/Şi cu el, iubirea mea,/Îi va spune astă seară/Somn uşor, nu mă uita…/Singur a rămas în gară,/Singur ca un semafor./Semaforului nu-i pasă,/Fiindcă lui nu-i este dor…/Cale lungă, drum de fier,/Trenu-şi face-ntruna loc/Şi fochistu’ toarnă-n foc./Iuhuhu şi iuhuhu/Trece trenu-acu’-acu’./Se lasă barierele/Şi se-aprind semnalele…/Haide, trenule, mai iute, nu întârzia,/Nu-i de joacă, nu-i de glumă cu inima mea…/Foaie verde şi-o sipică/Trenule, maşină mică,/Unde-l duci pe Ionică?/Mărioara lui Nenicu, măi-măi,/Din Craiova la Piteşti/Şi-l dai jos la Bucureşti…”.