Dr. Dan Mihai Bârliba
Sunt fiu de profesori care au predat în tinereţea lor limbile greacă şi latină la Liceul “A.T. Laurian” din Botoşani, iar ulterior limba şi literatura română la unele licee şi gimnazii din Roman. Din fragedă copilărie am fost format în spiritul dragostei pentru educaţie, care avea să se materializeze peste ani, în septembrie 1969, prin rămânerea mea ca asistent la Catedra de Logică a Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, fiind şef de promoţie pe ţară cu media generală 10 (zece). La scurt timp, însă, Destinul avea să mă trimită în zona relaţiilor internaţionale pentru patru decenii; acelaşi Destin mi-a oferit, totuşi, prilejul de a reveni la catedră în anumite perioade până la vârsta senectuţii ca profesor asociat la câteva universităţi din Capitală, fiind sigur că scumpii mei părinţi Maria şi Mihai Bârliba ar fi fost fericiţi că nu le-am uitat sfatul şi le-am împlinit până la urmă dorinţa.
Am crezut întotdeauna că cel aflat la catedră are nobila misiune a formării tinerilor prin atragerea lor nemijlocită în înfăptuirea actului educaţional; la asimilarea unui asemenea adevăr cu valoare de principiu a contribuit în mod nemijlocit faptul că am avut parte de câţiva profesori universitari de excepţie. Îmi revine datoria morală de a-i nominaliza acum, sperând că mintea mea tot mai îmbătrânită nu a uitat pe cineva: logică aristotelică şi logică simbolică – Athanase Joja (căruia îi voi dedica un eseu separat în luna noiembrie a.c. la comemorarea unei jumătăţi de veac de la trecerea sa în Eternitate), Radu Stoichiţă, Petre Bieltz, Gheorghe Enescu; istoria filosofiei româneşti şi universale – Ion Banu, Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduţescu, Gheorghe Cazan; estetică – Ion Ianoşi; etică – Niculae Bellu; cibernetică – Edmond Nicolau; antropologie culturală – Henri H. Stahl; istoria sociologiei – Constantin Nicuţă; economie politică – Gheorghe Dolgu; epistemologie – Ilie Pârvu; teoria presei – Octavian Butoi. De la dânşii am învăţat cum şi ce trebuie să învăţ, cât de importante sunt abilităţile interpretative şi creative, nu memorarea mecanică a prelegerilor ori postura de funcţionar la “biroul de mişcare a citatelor”. Parcă fiecare dintre distinşii dascăli se străduia să transfere în mentalitatea noastră, a studenţilor, aforismul lui Nicolae Iorga: “Şcoala cea mai bună este aceea în care înveţi, înainte de toate, a învăţa.”.
Antichitatea ne-a oferit un strălucit model de atitudine a Discipolului faţă de Magistrul său. În cartea “Etica nichomahică” Aristotel, care studiase filosofia la Academia lui Platon din Atena, scria aceste cuvinte pline de înţelepciune: “Dacă prietenia şi adevărul ne sunt dragi, trebuie totuşi să dăm mai multă greutate adevărului.” Peste câteva secole, un alt gânditor elen, Ammonios Saccas, lansa într-o lucrare biografică despre filosoful din Stagira această parafrază care a devenit celebră: “Amicus Plato, sed magis amica veritas.” (Platon îmi este prieten, dar mai prieten îmi este adevărul.) Gânditorul grec Socrate era convins că “Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas”, iar înţeleptul chinez Confucius susţinea că “Să înveţi fără să gândeşti este nefolositor; să gândeşti fără să înveţi este periculos.” Peste milenii, ilustrul erudit român Titu Maiorescu vedea în “Jurare in verba magistri” (A jura pe cuvintele magistrului), după cum scrisese Horaţiu în “Epistola Întâia”, un serios obstacol în calea dezvoltării inteligenţei celor aflaţi de partea cealaltă a catedrei; datoria oricărui profesor constă în a da studenţilor săi metoda sigură de căutare a adevărului şi a lăsa pe seama lor argumentarea şi interpretarea acelui adevăr.
Istoria culturii române se poate mândri cu o pleiadă de dascăli care au înnobilat catedra universitară prin promovarea unui parteneriat intelectual cu tinerii aflaţi în procesul formării. Aş aminti în acest sens pe Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide, Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Spiru Haret, Alexandru Xenopol, August Treboniu Laurian, Nicolae Iorga, Ion Petrovici, Tudor Vianu, Lucian Blaga, Grigore C. Moisil, George Călinescu, fără ca enumerarea să fie exhaustivă. Sunt sigur că în concepţia acestor Magiştri “Alma Mater” nu era o simplă metaforă, ci caracteriza însăşi esenţa Universităţii ca spaţiu al hranei spirituale şi morale. Despre Titu Maiorescu, evocat mai devreme, Ion Creangă îşi amintea: “În ţară la noi, singurul care a înţeles rolul ce joacă ştiinţa pedagogică întemeiată pe practică este domnul Maiorescu, care în tot timpul profesoratului său de pedagogie (la Şcoala Normală “Vasile Lupu” din Iaşi între anii 1863 şi 1867 – n.n.) s-a ferit de a îndopa pe şcolarii săi cu teorii pedagogice abstracte, fără să fie întemeiate pe o practică adevărată.”
Sper din suflet ca şcoala românească să continue bogatele tradiţii pedagogice, racordându-se în acelaşi timp la procesul dinamic şi complex al modernizării europene în domeniul educaţiei. În încheiere, îndreptând un gând de profundă recunoştinţă către părinţii mei, doresc să îmi asigur cititorii că, deşi m-am referit în acest eseu la învăţământul superior, preţuiesc deopotrivă misiunea profesorilor din şcolile primare, gimnazii sau licee. După părerea mea, se impune ca orice dascăl care crede în însemnătatea profesiunii alese să aibă mereu conştiinţa proiectării existenţei sale în existenţa viitoare a celor pe care îi formează cu dăruire, fără “să îi dăscălească”. Catedra şcolară sau universitară trebuie să fie nu un eşafod ostil care generează teamă şi nelinişte, ci o punte spirituală între generaţii, dedicată transferului de adevăruri, metode şi modele.
