”Cea mai frumoasă vârstă”, de Mircea Manolescu (despre al cărui roman ”Taina Pădurii Stuparu” am scris aici), scriere apărută recent la Editura Anamarol, abordează, după cum arată și titlul, rememorarea experiențelor și trăirilor pe care le parcurgem în adolescență, în cadrul școlii și în afara ei.
Cu toții ne amintim de acele vremuri în care (așa cum relevă și fiul autorului, în prefață) ”există franchețe, micii oameni neavând măști în spatele cărora să-și ascundă adevăratele trăiri sau sentimente și nefiind dispuși să zâmbească de complezență sau într-un mod interesat”.
Vârsta inocenței, a candorii, a sincerității. Atunci apar primele întrebări ce ne vor frământa ulterior, sub o altă formă, primele emoții care încep să capete conturul de mai târziu al maturității, primii fiori ai iubirii.
Fiecare am trecut prin perioada romanelor lui Alexandre Dumas sau ale lui Jules Verne, am citit Cișmigiu & Co sau Cireșarii, am vizionat filme de aventuri sau am simțit emoția așteptării vacanței mari.
Acum ne putem rememora toate acestea pentru a conchide că a fost într-adevăr ”Cea mai frumoasă vârstă”.
Cu același spirit de observație și măiestrie descriptivă (probabil și datorită semnului Capricornului sub care era născut autorul, influență saturniană care poate da un anume pesimism, dar și o viziune precisă asupra lucrurilor), Mircea Manolescu redă trăirile și experiențele acelei perioade într-un roman semi-autobiografic, scris la persoana întâi, dar sub un alt nume (Mihai Florescu).
Scrisă parțial cu umor, parțial cu deplină seriozitate, cartea se citește ușor și îi deschide cititorului un culoar prin timp către acea zonă pe care toți ne-o amintim, chiar dacă a trecut mult timp de când am considerat-o un episod încheiat.
De la problemele specifice vieții de elev și legarea primelor prietenii până la fixarea unui țel în viață, tânărul Mihai Florescu trece prin etapele firești pentru maturizare, odată cu scurgerea inexorabilă a timpului.
”De-aș crește odată mare să scap!”, exclamă la un moment dat eroul, fără a intui încă faptul că, ajuns la maturitate și apoi la bătrânețe, omul de cele mai multe ori spune: ”De-aș putea să fiu din nou tânăr!”.
Fiindcă nimic nu se compară cu candoarea și emoțiile tinereții.
De la primele prietenii și iubiri la descoperirea valorilor culturale, morale, sociale, totul are o tușă aparte în acei ani.
Treptat, întâmplările cotidiene – din școală sau din afara ei – se transformă în adevărate lecții de viață pe care tinerii din grupul lui Mihai le descifrează și le însușesc, în pregătirea pentru existență.
Acei tineri erau zburdalnici, ca orice adolescenți, dar aveau tărie de caracter și însușiri morale, bunuri de mare preț.
Pasiuni ca muzica, lectura, sportul veneau ca o întregire firească a personalității lor. Niciunul nu era perfect (firește), fiecare se confrunta și cu accese de mânie sau cu îndoieli, dar în cele din urmă partea pozitivă ieșea învingătoare.
Relatate când cu umor, când cu seriozitate, aventurile liceenilor te fac să uiți (atât cât este posibil) de problemele prezentului și să evadezi într-un microunivers în care, cu siguranță, și tu ai fost odată.
Impresiile din vacanță (de exemplu cele de la Peștera Muierii sau de pe munte) sunt redate în același stil direct, alert, plăcut cititorului, care se va simți și el purtat un pic înapoi în timp, în locuri pe care le-a văzut sau și-a dorit să le vadă.
Iar întâmplările de la stână sau cele care redau lucrul alături de muncitori sunt relatate cu vervă și amănunțit, făcându-te să te simți ”acolo” și să participi, cu ochii minții, și tu la evenimente.
Citind romanul ”Cea mai frumoasă vârstă” îți dai seama că autorul a fost o fire luptătoare, optimistă, care a înțeles încă din prima tinerețe că nu poți să eviți greutățile și vicisitudinile vieții, dar, pe lângă înfruntarea lor cu curaj, întotdeauna le poți contrapune un zâmbet și o stare de voie bună.
Mircea Manolescu s-a născut la 15 ianuarie 1938 în Craiova. Descendent dintr-o veche familie de boieri din Olt, și-a văzut tatăl arestat în anul 1949 de către regimul comunist și familia deposedată abuziv de toate bunurile.
Clasele primare le-a urmat la Craiova, la școala germană ”Sf. Anton”, unde i-a fost imprimată o educație desăvârșită, pe care o va dovedi în întreaga sa viață. Mai apoi a continuat cursurile liceului clasic din cadrul Colegiului ”N. Bălcescu”.
Primele încercări literare Mircea Manolescu le-a avut încă din perioada tinereții, când a început să scrie un roman împreună cu un bun prieten de-al său. Chiar dacă materialul nu a avut o finalitate pentru niciunul dintre cei doi amici, această experiență i-a revelat o nouă pasiune a sa – aceea de a scrie.
Mai târziu a compus și primele poezii, cu tentă satirică, imprimată probabil de pe vremea în care răsfoia cu orele colecția completă a revistei ”Furnica”, pe care tatăl său o avea în bibliotecă.
Debutul literar s-a produs în anul 1987, prin publicarea poeziei ”Romanța mingei de fotbal” în numărul 739 al revistei ”Urzica”. Au urmat ani în care a continuat să colaboreze cu ”Urzica”, cu almanahul ”Perpetuum comic”, iar după anul 1989 și cu alte reviste umoristice din țară, printre care se numără ”Moftul român”, ”Papagalul”, ”Scaiul” sau ”Spinul”.
Primele texte în proză au fost publicate în revistele ”Sănătatea”, ”Papagalul” și ”Spinul”, începând din anul 1988, sub forma unor anecdote sau a unor schițe umoristice.
În anul 1998 este publicat la Editura Licorn primul său volum de versuri, intitulat ”Zâmbete ironice”.
La sfârșitul anului 2020 apare la Editura Anamarol primul său roman, intitulat ”Taina Pădurii Stuparu”. Acesta a oferit cititorilor șansa de a cunoaște o nouă dimensiune a scriitorului Mircea Manolescu, aceea de romancier. Aplombul abordării subiectului narativ îl îndreptățește pe autor să vină în întâmpinarea cititorilor cu această nouă apariție editorială – ”Cea mai frumoasă vârstă”, de această dată alegând un subiect pe cât de facil, la prima vedere – copilăria, pe atât de complex prin prisma contopirii cu personajele sale.
Astăzi, de pe Aleea scriitorilor din Cimitirul Bellu, unde își află odihna de la finele anului 1997, Mircea Manolescu zâmbește cu subînțeles către soartă, care nu a reușit să îl despartă de cititorii dornici să descopere și romanele sale, chiar dacă apariția acestora a cunoscut o oarecare întârziere.
