In momentul de faţă când toate popoarele moderne îşi caută cu străşnicie “acte de identitate istorică”, ar fi o crimă din partea noastră, a românilor, să fim nepăsători la ceea ce ne aparţine.
Dacă am auzit de Burebista, Deceneu şi Decebal ca despre cei ce au contribuit la formarea şi menţinerea regatului Dac, iar despre Traian ca cel care a căutat să distrugă civilizaţia dacă cucerind 14% din teritoriile ei, furându-i tezaurul şi transportându-l la Roma unde a fost topit (parte din monedele turnate din el fiind date cadou celor ce au luat parte la jefuirea, aşa-zisa “cucerire” a Daciei), să vedem ce s-a mai întâmplat cu marele neam al tracilor (pelasgilor).
In jurul anului 300 după Hristos, marele neam al tracilor având nucleul dacic ca element conducător, ajunge din nou în fruntea tuturor neamurilor europene şi… ale lumii. Impăratul Galerius cel Bătrân, fiul Romulei (femeie dacă din cetatea Recidava), pe numele lui adevărat Văcarul (Armentarius), după ce primeşte de la Senatul roman titlul de împărat roman, se declară duşmanul numelui de roman considerându-1 impropriu, schimbând numele din Imperiul Roman în acela de Imperiul Dacic,[i] deoarece majoritatea populaţiei acestui imperiu era formată din daci-traci, ca de altfel şi armata.
Limba dacică este cunoscută în istorie sub numele de “latina vulgară”, fiind de fapt limba imperiului. Scriitorul roman Lactantius în “Romanos Dominarentur”[ii]se plânge că dacii nord-dunăreni au ajuns stăpânii romanilor, iar toată suita lui Galerius cel Bătrân provenea din dacii de la nordul Dunării.
Astfel că din cuceriţi, dacii au devenit cuceritori, schimbând numele imperiului roman în imperiul dacic, aceasta fiind concluzia celui mai mare duşman al dacilor de atunci, Lactantius, în 325 d.H.
Galerius cel Tânăr, fiu al sorei lui Galerius cel Bătrân, a fost numit înainte de a ajunge împărat, cu numele dacic cel adevărat, Dara[iii]. Aceşti doi mari conducători ai Imperiului Dacic, ridică la Salonic un Arc de Triumf în cinstea apogeului ascensiunii dacice.
Tot nouă, dacilor, ne datorează creştinii libertatea cultului lor. Galerius cel Tânăr, împăratul Daciei în anul 311 d.H., eliberează o lege de toleranţă prin care se acordă credincioşilor creştini libertatea cultului, cu condiţia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru stat[iv]. După preotul D. Bălaşa, în timpul celor doi împăraţi Galerius, statul imperial al Daciei se reorganizează în provincii conduse de un voievod (“voievod” fiind un cuvânt dac cu sens de luptător, războinic, el corespunzând cuvântului slav “cneaz”). El s-a păstrat de-a lungul secolelor nu numai în istoria noastră, dar şi prin locurile unde am fost şi mai suntem… ca de exemplu, ţinutul Voivodinei inclus azi în Iugoslavia, unde românii locali se luptă pentru eliberarea lui de sub sârbi.
Tot D. Bălaşa, în lucrarea citată, menţionează că între daco-romani, cel dintâi voievod, necunoscut până în prezent, a fost Vlahernus (nume provenind de la cuvântul Vlah, cum de altfel încă îi numesc pe macedoneni, grecii şi azi).
Ca şi cum doi împăraţi daci în fruntea imperiului nu ar fi fost de ajuns, lui Galerius cel Tânăr îi urmează la conduce un alt dac, născut în satul dac Niş de la sudul Dunării, Constantin cel Mare, cel ce ridică Arcul de Triumf de la Roma, pe care apar o parte din figurile comandanţilor daci. Tot el şi-a mutat reşedinţa la sirmium, iar la scurt timp după aceea la serdica, în dacia mediterranea, despre care va face declaraţia semnificativă: “roma mea este serdica”. Tot el reconstruieşte podul de piatră de peste Dunăre (construit de străbunul său Burebista şi nu de… Traian), adăugându-i un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.
De ce oare cineva ar fi avut interesul să cheltuiască sume mari de bani, atunci în antichitate, ca să reconstruiască un pod acolo, departe peste Dunăre, când “romanii se retrăseseră deja… iar locurile erau pustii…” cum le place unor istorici vecini să susţină …?
[i]. Fontes II, Izvoare privind istoria României – Fontes historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei, Bucureºti, 1964, 6-7.
[ii]. Fontes II, 6-7.
[iii]. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Ed. Junimea, Iaºi, 1990, p. 294.
[iv]. Istoria Bisericii Universale, I, 79, vezi: Pr. D. Balaºa, “De la Regina Hestia la împãraþii Daciei” în Renaºterea Daciei, An II, Nr. 4, Ianuarie 1993, Bucureºti, p. 1.
