Ismail Kadare, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori albanezi, a încetat din viață luni, 1 iulie, la vârsta de 88 de ani, la un spital din Tirana, în urma unui atac de cord. Voce unică și inconfundabilă a literaturii albaneze, situându-se fățiș în opoziție față de regimurile totalitare, Kadare a lăsat în urmă o operă monumentală.
Dintre titluri amintim ”Generalul armatei moarte” (operă de debut), ”Podul cu trei arce”, ”Iarna marii însingurări”, ”O capitală în noiembrie”, ”Străvechea emblemă”, ”Firmanul orb”, ”Vremea scrisului” și multe altele. Lucrările sale au fost publicate în peste 40 de țări.
A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură și a fost distins cu premiul Man Booker International Prize (2005).
Redăm cititorului câteva impresii după lectura operei ”Podul cu trei arce”, probabil una dintre cele mai bune scrieri ale sale.
Un roman de clasă, mergând la esenţe, operând cu simboluri şi metafore, Kadare folosindu-se de o scriitură măiastră, amintind de literatura cu iz oriental, plăcută şi uşor dulceagă, dar în acelaşi timp extrem de profundă.
Podul cu trei arce este, în opinia mea, capodopera lui Ismail Kadare, un miniroman sau o minicronică fascinantă, complexă deşi porneşte iniţial de la elemente simple, care tratează metaforic, alegoric tema construirii unui pod acolo unde nu existau decât o apă (aproape mitică) numită Ujana cea Rea şi oamenii locurilor, precum şi luntraşii care simbolizau avariţia şi nimicnicia umană. Tema sacrificiului necesar ridicării construcţiei (temă prezentă şi în Mioriţa, de exemplu), este tratată original de Kadare, care deşi nu neagă explicit necesitatea progresului, o contrapune în permanenţă valorilor (sau obiceiurilor) tradiţionale, ba mai mult, consideră că această necesitate logică de altfel este confiscată de oameni la fel de haini şi de perfizi ca luntraşii, care doresc să facă din aceasta o afacere. Astfel încât nici vechiul, dar nici noul nu reuşesc să aducă liniştea în mica comunitate. Cheia scrierii lui Kadare se găseşte în paragraful în care compară ridicarea podului cu apariţia curcubeului, adică creaţie umană versus creaţie divină – şi aici scriitorul albanez este necruţător, susţinând că în vreme ce creaţia divină este perfectă, cea umană transferă asupra ei imperfecţiunile omeneşti şi poate cere un sacrificiu văzut în cele din urmă ca pe unul barbar, ca pe o crimă. (Desigur, teza lui Kadare poate fi relativ discutabilă dacă ne raportăm de exemplu la sculpturile lui Michelangelo sau la simfoniile lui Beethoven, care nu au necesitat altă jertfă decât suferinţele creatorilor lor, dar este perfect acoperită în scrierea sa, unde condiţia de om este văzută ca una aprioric supusă nedreptăţii şi sfâşierii). Un (mini) roman extraordinar, de nota 10.
